Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe speciale

Aşa cum se întâmplă şi în alte părţi ale lumii, România este martora, de câţiva ani, a creşterii numărului oficial de copii diagnosticaţi cu tulburări psihice şi de dezvoltare, cum ar fi autismul şi tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie, ADHD.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Christine Leșcu, 07.12.2016, 09:57

Aşa cum se întâmplă şi în alte părţi ale lumii,
România este martora, de câţiva ani, a creşterii numărului oficial de copii
diagnosticaţi cu tulburări psihice şi de dezvoltare, cum ar fi autismul şi
tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie, ADHD. Este, mai degrabă, o
constatare empirică deoarece statisticile oficiale nu sunt nici foarte
concludente, nici foarte recente. În 2012, erau înregistrate 7.179 de persoane
diagnosticate cu autism (conform Ministerului Sănătăţii), însă, conform
specialiştilor, numărul real al acestora este mult mai mare. În septembrie 2015,
asociaţa non-guvernamentală Salvaţi Copiii estima, pe baza datelor OMS că,din cei aproximativ 3,8 milioane de copii români, peste 760.000 au o
problemă de sănătate mintală, cele mai răspândite fiind tulburările de
anxietate (13% dintre ei au tulburări de anxietate, 5% ADHD, 1 din 500 (0.2%)
au autism şi tulburări pervazive de dezvoltare). Însă mai dificil decât
întocmirea unor statistici reale este traiul zilnic al familiei şi al copilului
diagnosticat astfel. Mai ales când ne referim la integrarea şcolară. Legea
educaţiei prevede integrarea şi acordarea de sprijin acestor copii care,
conform legislaţiei, sunt denumiţi copiii cu cerinţe educative speciale (pe
scurt CES). Există şi o legislaţie secundară care prevede formele şi tipurile
de servicii de sprijin. De ele beneficiază copiii care, în urma unei evaluări,
au obţinut un certificat de orientare şcolară şi profesională eliberat ce
centrele de resurse şi asistenţă educaţională. Pe baza lui, copiii cu cerinţe
educative speciale se pot înscrie la orice şcoală publică unde ar trebui să
beneficieze de consiliere psihologică şi de un profesor de sprijin pentru
integrarea în colectiv şi pentru deprinderea cunoştinţelor.

Ca de obicei, totul
arată mult mai bine pe hârtie decât în realitate, după cum aflăm chiar de la
Robert Florea, coordonator în cadrul Centrului de Resurse şi Asistenţă
Educaţională din Bucureşti: Din
păcate, cel puţin la nivelul Bucureştiului, există un număr insuficient de profesori
de sprijin. Aceşti nu pot avea decât o intervenţie o oră sau două pe săptămână
în cazul fiecărui copil. De exemplu, timp de o lună, acest profesor are între 4
şi 6 ore pe care le alocă unui copil care deţine un certificat ce atestă faptul
că are cerinţe educaţionale speciale. Din punctul nostru de vedere, e
insuficient. Formele de sprijin acordate acestor copii şi demersul educaţional de
care beneficiază aceşti copii pot fi, cu siguranţă, îmbunătăţite.

Din păcate, problemele
administrative şi de personal sunt secundare comparativ cu cele ridicate chiar
de către colectivul de elevi în mijlocul căruia un copil de autism sau cu ADHD
ar trebui să se integreze. De către elevii obişnuiţi şi de către părinţii lor.
Maria Teodorescu este profesor-consilier în cadrul unei şcoli gimnaziale din
capitală şi sprijină incluziunea în clasă a copiilor cu cerinţe educative
speciale.

Maria Teodorescu: Este nevoie de o pregătire mai
intensă a laturii psihopedagogice cu care sunt trataţi copiii aflaţi în
situaţiile acestea. Dar, mai ales, este nevoie de o înţelegere mai mare a
părinţilor referitoare la faptul că, la un moment dat, copiii lor se pot afla
în preajma copiilor cu CES. Este nevoie de o colaborare eficientă între
profesorul de sprijin, profesorul-consilier, învăţător sau profesori şi
părinţi. La nivelul clasei, pentru ca aceşti copii să fie acceptaţi, e nevoie
de diverse activităţi prin care celorlalţi elevi să li se arate ce înseamnă
toleranţa pentru că unii din ei nu cunosc semnificaţia acestui cuvânt.

Pe lângă cultivarea
toleranţei, copiii şi părinţii trebuie să afle cât mai bine în ce constau, de
fapt, tulburările de comportament în cazul ADHD-ului, de pildă. Anemari
Necşulescu, mama unui băiat diagnosticat cu aceste sindrom, ne împărtăşeşte
experienţa ei: Copiii cu tulburări de comportament au, de
fapt, nevoie de atenţie, le este dificil să se concentreze pe o perioadă mai
lungă de timp. De aceea, ajung să tulbure ordinea în clasă: vorbesc neîntrebat,
nu-şi aşteaptă rândul, devin agitaţi în bancă şi-i deranjează pe colegii lor.
Învăţătorul singur în clasă cu 29 sau mai mult de 30 de elevi nu are cum să
facă faţă acestei situaţii. Integrarea trebuie privită şi din perspectiva
părinţilor copiilor tipici care nu ştie nimic despre aceste tulburări şi care
se tem, cum se întâmplă de obicei, de ceea ce nu cunosc. Iar asta duce la
respingere şi la stigmă.

Când înţelegerea reciprocă eşuează, situaţia poate
deveni extrem de tensionată, mai ales când, pe fondul marginalizării şi a
creşterii frustrărilor, un copil cu tulburări de dezvoltare poate deveni la
rândul său violent. În această toamnă, la un gimnaziu din Ploieşti, părinţii
majorităţii elevilor au protestat faţă de menţinerea în şcoală a unui copil
diagnosticat cu ADHD care, potrivit lor, se manifesta violent. Această reacţie
nu îi este cu totul străină lui Anemari Necşulescu: Am avut
parte de o învăţătoare nepregătită de gestioneze temperamentul şi problema
medicală a fiului nostru care, la momentul respectiv, nu fusese încă
diagnostică. Noi nu ştiam că fiul nostru are ADHD, ştiam doar că suntem foarte
des chemaţi la şcoală, în clasa zero, şi primeam reclamaţii despre deranjul
creat de copil. El nu era violent, dar deranja. Şi acest deranj pe care doamna
mi-l anunţa pe hol cu ceilalţi părinţi în jur a devenit laitmotiv şi, în final,
au apărut şi părinţi care ne-au cerut să ne mutăm, să ne luăm handicapatul şi
să plecăm. Am fost deschişi ca fiul
nostru să fie evaluat de consilierul şcolar. Am depus dosarul, am evaluat
copilul pentru că ne-am dorit soluţii. Am mutat copilul la altă şcoală unde am
avut sprijinul conducerii, căci ne-am dorit ca el să aibă dreptul la educaţie
aşa cum este specificat în Constituţia României. Apoi am luat un terapeut acasă
şi l-am plătit din banii noştri. Am agreat împreună cu noua lui învăţătoare ca
atunci când vede că-i creşte frustrarea să-i dea o mică sarcină: să şteargă
tabla, să ducă gunoiul sau se ducă până la secretariat cu o treabă. Asta îl
face să se depresurizeze, să se calmeze şi se întoarce în clasă mai pregătit ca
să fie atent la ore.

În
urma medierii dintre părinţi şi reprezentanţii şcolii, situaţia de la Ploieşti
s-a calmat şi elevul considerat problematic s-a întors la ore. Tot aşa,
datorită apelului la înţelegere, şi integrarea şcolară a fiului lui Anemari
Necşulescu funcţionează, deocamdată.