Feminismul în România după cel de-al doilea război mondial
După 1945, mișcarea feministă din România a fost subordonată politicilor regimului comunist și ideologia a fost cea care a dictat ce trebuia făcut.
Steliu Lambru, 13.04.2026, 15:00
După 1945, mișcarea feministă din România a fost subordonată politicilor regimului comunist și ideologia a fost cea care a dictat ce trebuia făcut. În timp ce acțiunile regimului pentru ajutorarea femeilor aflate în lipsuri și suferință erau prezentate propagandistic și care aveau o amploare redusă în realitate, alte femei sufereau cele mai cumplite persecuții în închisori, ca deținute politic, iar familiile lor erau persecutate și marginalizate.
În România comunistă a funcționat o instituție care avea în vedere problemele femeilor. Tania Lovinescu a lucrat acolo și, în 2003, prezenta Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română ce succese avusese. ”Această instituţie, care s-a numit UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din România), care a avut poate şi păcate, a făcut alfabetizarea, a făcut despăducherea, pardon pentru cuvânt, dar nu știu cum alt fel să spun asta, a luptat împotriva râiei, a adus săpun la ţară. Adică a fost grup de oameni pe care eu nu-i cunosc, care au fost înaintea mea, în ’44, în ’45, și care au făcut posibilă adopția copiilor de la seceta din 1946-47 pentru toţi cei din conducerea din partid şi de stat. Care, în loc să moară de foame pe câmp în Moldova, au devenit fata lui Livezeanu, fata nu ştiu cui, Viorel al lui Bodnăraş şi aşa mai departe.”
Cele care se angajaseră în abordarea problemelor femeilor din România o făceau din convingere. Tania Lovinescu. ”Consiliul Naţional al Femeilor a devenit ceva mai târziu, înainte se numise Comitetul Democrat al Femeilor, ceva aşa. Eram cu totul cam 10-12 persoane. Dar pentru că în toată lumea, şi în ţările socialiste, şi în ţările capitaliste, existau consilii ale femeilor, organizaţii feminine, şi în America, şi peste tot, și în România trebuia să existe un corespondent. Toate scrisorile, necazurile şi tragediile pe care le aveau oamenii le trimiteau, de exemplu, la Gheorghiu-Dej. Tot ce era în legătură cu femei ajungea la Consiliul Femeilor. Și fiecare dintre noi pornea la drum, în anumite perioade, să vadă de ce o bătrână din satul maramureşean Găvoşdea zicea că băiatul ei era nevinovat, dar era închis. Deci noi ne simţeam, într-un fel, nişte arhangheli ai dreptăţii!”
Însă realitățile se dovedeau, de cele ma multe ori, mai complicate decât ce ajungea în birouri. ”Șansa vieţii mele a fost că întodeauna în muncă am căutat şi am găsit o motivaţie emoţională foarte înaltă. Așa mi se părea mie, poate că nu era aşa, dar mie mi se părea că mă duc să fac ceva, să ajut cu ceva. Încercam să aflu De ce nu a fost lăsată femeia aceea primar? Ce se întâmplase? Şi aflu că, de fapt, se certase cu nevasta şefului de post şi că se convocase un comitet care luase măsuri. Eu nu spun că reuşeam, dar încercam. Dar dacă astăzi sunt în satele din România femei șef, sau fuseseră înainte şefe de CAP, şefe de brigadă, conducătoare ale sectorului zootehnic, a fost şi datorită acestei munci duse de noi.”
În 1977, liderul Nicolae Ceauşescu desfiinţa toate organizaţiile care aveau în frunte oameni din echipa predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tania Lovinescu. ”A desfiinţat ARLUS, Lupta pentru Pace, Consiliul Naţional al Femeilor care avea o muncă destul de serioasă şi chinuitoare. Toate eram mame. Plecam pe teren în ianuarie şi veneam în martie. Nu aveam haine de schimb, aveam copii mici acasă. Toate eram în jur de treizeci şi ceva, patruzeci de ani. Aveam bărbaţi supăraţi, multe erau divorțate pentru că bărbaţii se plictisiseră să nu fie acasă. Eram cu totul 32 de femei în activ şi câteva femei în conducere, nu era o povară pentru stat. Desființarea a fost absolut inexplicabilă.”
Mia Groza a fost fiica lui Petru Groza, premierul sub care s-a făcut comunizarea României începând cu 1945. Diplomat la ONU, ea a fost nevoită să aibă în vedere și problemele pe care le ridica mișcarea feministă.
”M-am ocupat şi pe linia Consiliului Naţional al Femeilor de relaţiile internaționale, pe linia mişcării feminine internaţionale. Mie nu mi-a plãcut activitatea feministă niciodată. Atunci când m-au prelucrat să primesc această muncă, eu am pus condiţii. Am acceptat, numai cu condiţia să mă ocup de relaţiile internaţionale. Altfel, nu acceptam. Mi-au respectat această dorință și cred cã a fost şi alegerea lor bună pentru că oricum mă pricepeam la problemele acestea mai mult decât altele din conducerea Consiliului Naţional al Femeilor. Am avut momente dificile, penibile uneori pentru că trebuia să susțin persoane care nu prea aveau tangenţă cu problemele de relaţii internaţionale. Am avut activitate şi pe urmă am fost preşedinta Comisiei a III-a de la ONU şi-am avut relaţii foarte bune cu U Thant. Era o persoană interesantă. El avea formula my favourite president. Aveam şedinţe și mese de lucru săptămânale și el spunea Și acum, dau cuvântul preşedintei mele favorite. Eu eram aceea. Era drăguţ, era un om interesant.”
Mișcarea feministă în România între anii 1945 și 1989 a avut un impact redus în rezolvarea problemelor reale ale femeilor. Ea a fost mai mult un instrument al exercitării puterii decât o purtătoare de mesaj a nemulțumirilor.