Naționalizarea minelor

În iunie 1948, guvernul comunist dădea o lege prin care toate mijloacele de producție intrau în proprietatea statului. Astfel, întreaga economie era etatizată. Minele au fost, natural, și ele naționalizate și, mai mult decât atât, au fost considerate strategice, iar mineritului i s-a acordat o importanță crucială în economie.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 18.05.2026, 15:25

Mineritul este o ocupație veche în spațiul românesc, prezent în cele mai timpurii menționări ale locuitorilor din interiorul arcului carpatic. O particularitate a mineritului românesc este diversitatea sa: există minerit de cărbune, minerit de sare, minerit de metale prețioase, minerit de metale rare și speciale. Mineritul a fost meserie și afacere în care s-au implicat atât statul, cât și investitorii privați. Dar el a creat o adevărată lume a profesiilor, a identității de grup socio-profesional și a generat manifestări de mândrie locală.

Guvernul comunist, care a ajuns la conducerea României pe 6 martie 1945, avea, în viziunea sa economică, anularea proprietății particulare. Actul anulării, denumit populist ”naționalizare”, de fapt o deposedare de bunuri, a fost promulgat pe 11 iunie 1948 și el a vizat și minele. În 1971, Ion Bică, activist comunist în ilegalitate, își aducea aminte de preluarea minelor din Gorj. Mărturia sa a intrat în arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română împreună cu celelalte mărturii ale celor care au lucrat în minerit și au trăit vremurile de atunci.

”Am avut cinstea să mă bucur de încrederea conducerii judeţene de partid în acea perioadă, încredinţându-mi-se sarcina să particip în noaptea respectivă la luarea în primire a minei Schela. Îndrumaţi de organizaţia de partid, împreună cu membrii de partid din localitatea respectivă, fără greutăţi, am luat în primire mina şi parcă retrăiesc momentul când am instalat pentru prima dată un director de mină din rândurile muncitorilor, pe tovarăşul Iosif Pop care la început, în miez de noapte, şi-a manifestat, şi datorită emoţiei, şi acestui moment important, nedumerirea: poate să fie el director? La care noi i-am răspuns: Eşti deja director şi vei răspunde de-acum până mâine, când alţi tovarăşi vor veni să te ajute, de tot ce se va petrece la această mină!”

În anul 2001, locuitorul satului minier Roșia Montană Ioan Cobori spunea că a perceput naționalizarea din 1948 ca pe o închidere a minelor.

”S-or închis minele, oamenii şi-or luat şteampurile [mașină folosită pentru sfărâmarea minereurilor], adică oamenii le-or stricat, c-ale lor or fost. Şi-apăi s-or dus prin lume, care cum o apucat, ăi mai bătrâni nu s-au mai dus că nu au avut unde, care o fost mai tânăr s-o dus. Eu am plecat în Ghelari. Am lucrat acolo trei ani, în Ghelari, ca miner. De acolo m-am dus la Teliuc un an. De la Teliuc la Bumbeşti-Livezeni, apoi m-am dus la Petrila, am stat trei luni, la Petroşani, la mina Petrila.”

În 2001, inginerul Eliazar Dumitraș confirma spusele lui Ioan Cobori. ”După naţionalizare, oamenii au plecat în diverse direcţii, pe şantiere, în căutare de lucru. Alţii, care n-au avut posibilitatea asta fiind bătrâni şi bolnavi, au rămas acasă în gospodărie. Naţionalizarea s-a făcut foarte simplu: într-o bună dimineaţă s-a dat un ordin prin care nu mai intra nimeni nici într-o mină, ele deja fiind trecute la stat. Oamenii au fost descumpăniţi, sigur că da, din cauza aceasta, căci li se stricase rostul vieţii. N-am înţeles, deşi aveam 22 de ani, n-am înţeles mare lucru decât că ne-au oprit să intrăm în mină şi gata. Nu înţelegeam, nu ştiam, că nu eram pregătit, nu eram format ca să înţeleg nişte termeni economici ca să-mi dau seama ce este naţionalizarea. După naţionalizare, şteampurile au fost demontate. Fiecare proprietar de şteampuri şi-a demontat instalaţia, a dus-o acasă şi, fiind din lemn, le-au folosit la alte scopuri, şi-n cel mai din urmă caz la ars. Le-au ars în foc.”

Naționalizarea a generat disponibilizări și Toderaș Brutus, în 2001, își aducea aminte de marea îngrijorare care-i cuprinsese pe oamenii care își câștigau existența din minerit. Ea se adăuga la incertitudinea generalizată și teama produsă de niște autorități brutale și netransparente în deciziile luate.

”Oamenii s-or dus la lucru, mergeau şteampurile, s-or culcat şi dimineaţa s-or trezit că s-o făcut naţionalizarea. Şi o căzut ca un trăznet pe capul lor. Nu a fost nici un zvon, dar dacă se cunoştea treaba asta, imediat oamenii ar fi aflat. Și-atunci s-o dat un comunicat care spunea că nimeni n-avea voie să intre în mină. Toată lumea s-o dus, o scos sculele din mină pentru că n-or mai avut voie să intre în mină particulară. S-o pus pază, s-o făcut un grup de pază care funcţiona pe lângă Exploatarea din Roşia Montană şi care supraveghea. Oamenii s-or dus, or scos sculele de pe mină, fiecare ce-o avut acolo. Au avut voie ca fiecare ce minereu o avut în şteampuri să-l spele și să-şi facă aur. Apa din șteampuri nu s-o mai dat, deci n-au mai putut să meargă și minereul care era nu a mai putut fi măcinat. Lumea era foarte necăjită, avea copiii, avea întreţinere și altele de plătit, toți se întrebau Ce facem?!”

După 1989, după căderea regimului comunist, detestata naționalizare și semnificațiile ei au fost casate, dar mineritul a rămas în proprietatea statului. Activitatea economică a mineritului a fost de atunci redusă, iar viitorul ei variază de la pesimism la speranță.