Funcţiile publice la începutul modernităţii româneşti
În prima jumătate a secolului al 19-lea se puneau bazele statului român modern pe fondul amplelor transformări din relaţiile internaţionale.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 03.04.2013, 11:26
În prima jumătate a secolului al 19-lea se puneau bazele statului român modern pe fondul amplelor transformări din relaţiile internaţionale. Era perioada războaielor napoleoniene şi începutul ideilor romantismului. Începea cultul naţiunii şi popoarele mici, aflate sub dominaţia imperiilor otoman şi rus, vedeau în aceasta o formă de emancipare economică, socială şi politică.
În Ţările Române, primele legi care vor pune în practică ideile romantismului au fost Regulamentele Organice din 1831 şi 1832, elaborate în timpul guvernatorului rus Pavel Kiseleff.
Prevederile sale cele mai studiate erau legate de viaţa politică: separarea puterilor în stat, alegerea domnului şi a camerelor legislative, atribuţiile fiecărei instituţii. Dar acum se pun bazele birocraţiei, ale funcţiilor publice şi ocupării lor. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti crede că de intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice şi de funcţionarea lor se leagă începutul democratizării spaţiului românesc odată cu admiterea într-o funcţie publică numai pe baza capacităţilor personale.
Ideea de stat naţional şi de deschidere la deciziile publice pentru oricine îi entuziasmează pe români. Dar criteriile enunţate în teorie sunt foarte des încălcate. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu afirmă că, până la jumătatea secolului, tradiţia rămâne încă puternică: ”Se poate observa că în prima perioadă a modernităţii, familiile importante continuă să aibă monopolul celor mai importante dregătorii din aparatul de stat din preajma domnlui. În ceea ce priveşte funcţiile minore de prin cancelarii, este foarte important de văzut că se creează o birocraţie şi această idee de slujbă la stat devine aproape un vis al oricărui român. De ce? Pentru că acum apare şi ideea de pensie şi ideea rămânerii în slujbă pe o anumită perioadă de timp. După 8 ani puteai avea o pensie care, în cazul în care mureai, putea fi moştenită de văduvă. De asemenea, aveai o uniformă şi primeai bani pentru hainele pe care trebuia să le porţi la serviciu. Se creează o clasă de funcţionari pe care o vom regăsi apoi zugrăvită în scrierile lui Ion Ghica. Acesta se văita, într-una dintre scrisorile sale, că românii încep să alerge după aceste funcţii din aparatul de stat, să-l umfle şi să nu mai existe cizmari, croitori, meseriaşii care să facă micile treburi indispensabile.”
Entuziasmul şi ideile emancipării nu au putut trece, în prima parte a modernităţii româneşti, peste mentalităţile formate de secole. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu consideră că aceasta a fost o mare provocare pentru reformatorii statului: ”În prima modernitate contau foarte mult relaţiile, umbra mare a cuiva, în preajma cui te aflai. Dacă erai din curtea unui mare boier ca Grigore Brâncoveanu, atunci când el ocupa o funcţie importantă în stat, ministru de exemplu, toată mica clică clientelară se deplasa către departamentul pe care îl ocupa. Toţi cei care erau la un moment dat doar vătafi pe moşia boierului puteau să fie scriitori în cancelarie, dacă erau alfabetizaţi. Sau puteau fi numiţi mici pârcălabi (un fel de şef de post de poliţie) într-un sat. Dacă nu aveai proptele”, cum spune Iordache Golescu la un moment dat, nu puteai intra în aparatul de stat. Selecţia care se face este destul de clientelară şi abuzurile sunt numeroase. Să nu ne imaginăm că erau pedepsiţi. Unii erau daţi afară din slujbe atunci când sunt prinşi că nu-şi îndeplinesc atribuţiile. Dar aceeaşi protecţie făcea ca el să fie iertat şi reprimit.”
Democratizarea accesului la funcţiile publice a însemnat şi transformări în aspiraţii la un nou statut social. Apar, astfel, ciocoii, adică parveniţii. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu a definit noul personaj: ”La începutul secolului 19 marii boieri, cei care reuşesc să deţină importantele dregătorii în aparatul de stat, încep să se simtă ameninţaţi de personajele care intră în anturajul domnului şi care datorită acestui favoritism reuşesc să pătrundă în interiorul categoriei marilor boieri. Se căsătoresc cu fiice din această categorie şi cumpără moşii. Astfel, se cred îndreptăţiţi să se considere abonaţi la importantele slujbe ale statului. Aceştia sunt ciocoi, aşa sunt denumiţi chiar de către cealaltă pătură a marilor boieri. Iordache Golescu, cel care scrie despre ciocoi, este dintr-o familie importantă, veche, a Valahiei. La începutul secolului 19, unii dintre domni aduc în anturajul lor fie viitori domni de la Constantinopol, greci de origine, care profită de relaţiile pe care le au cu domnul, încep să cumpere moşii, să deţină importante slujbe care sunt puţine şi care aduc venituri foarte mari. Dintr-o dată, ei sunt parveniţi, ceilalţi ca Brâncoveanu, Golescu, Balş, Rosetti, încep să se simtă ameninţaţi, şi îi numesc pe aceşti parveniţi ciocoi. Este acel parvenit zgârcit, avar, şi care foloseşte orice pârghie pentru a parveni, pentru a ajunge cât mai sus.”
Perioada de naştere a democraţiei române din prima jumătate a secolului al 19-lea a însemnat o complicată întrepătrundere a ideilor occidentale de modernizare, instituţii noi, mentalităţi locale şi aspiraţii personale. Nu întotdeauna rezultatele au fost cele dorite, însă ele au fost în conformitate cu ceea ce este cunoscut ca spirit al unei epoci.
