Principele Karl-Anton von Hohenzollern-Sigmaringen

Karl-Anton a jucat un rol covârşitor în întreaga carieră politică a viitorului rege Carol I al României. El i-a fost îndrumător fiului său chiar de la începutul domniei.

Steliu Lambru, 24.11.2014, 13:13

Cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea este cunoscută, pe bună dreptate, ca epoca regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Dar unul dintre oamenii care au stat în spatele fructuoasei domnii a lui Carol I a fost tatăul său, Karl-Anton. Se poate spune fără a exagera că al doilea Carol I al României a fost Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen.

Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut pe 7 septembrie 1811 la Krauchenwies, în actualul land Baden-Württemberg, şi a decedat pe 2 iunie 1885. Căsătorit cu Josephine Friederike Luise de Baden, fiică a lui Karl, Mare Duce de Baden, au avut 6 copii, cel de-al treilea fiind viitorul rege al României Carol I. Cel de-al patrulea copil, Anton, a murit în 1866, în vârstă de 25 de ani, în bătălia de la Königgrätz în cursul războiului pruso-austriac. De orientare liberală, Karl-Anton a fost şef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen şi prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858-12 martie 1862.

Karl-Anton a jucat un rol covârşitor în întreaga carieră politică a viitorului rege Carol I al României. El i-a fost îndrumător fiului său chiar de la începutul domniei. I-a fost alături în momentele grele prin care a trecut: criza dinastică din 1870, războiul de independenţă a României din 1877-1878, recunoaşterea internaţională a României ca stat suveran. El a fost cel care a apărat cauza României în Germania, el l-a sfătuit pe Carol cum să gestioneze interesele marilor puteri ca Germania, Rusia, Imperiul otoman, Anglia. În acest sens, principele Karl-Anton îi scria fiului său pe 15/27 august 1878 îndemnându-l la o politică înţeleaptă faţă de Rusia: ”Împăcarea cu Rusia ar trebui să fie tema cea mai grabnică. O duşmănie durabilă cu acest Stat vecin ar fi o primejdie continuă şi o piedică pentru dezvoltarea internă. Oricât de ostile ar rămâne spiritele contra Rusiei, totuşi amicii sinceri ai României nu pot să nu o sfătuiască de a găsi un modus vivendi suportabil.”

Istoricul Sorin Cristescu, editor şi traducător al scrisorilor personale ale regelui Carol I către membrii familiei sale şi al rapoartelor diplomatice austro-ungare şi germane legate nemijlocit de activitatea regelui, a arătat în ce a constat rolul enorm pe care l-a avut Karl-Anton. ”Din primul moment în care s-a pus această problemă a asumării coroana Principatelor Unite Române, Karl-Anton von Hohenzollern şi-a îndrumat fiul. El fusese prim-ministru al Prusiei. Sigur, un prim-ministru onorific, conducea un partid liberal care visa la o unificare a Germaniei, dar cum? Prusia ar fi trebuit să devină o ţară a libertăţilor democratice şi a progresului tehnic şi ştiinţific, iar celelalte state germane să se roage de ea să se unească. Nu era o soluţie realistă, dovadă că nici n-a durat prea mult guvernarea lui Karl-Anton. A venit Bismarck care a dat soluţia epocii, ”prin fier şi sânge”. Karl-Anton l-a ”pilotat” pe Carol I în toţi aceşti primi 15 ani, de fapt până când a murit, în 1885, arătându-i acest element de guvernare: cum trebuie adus fiecare clan boieresc, pe rând, la putere. Acesta a fost secretul principal al guvernării. Acest lucru s-a aflat imediat, şi Parlamentul României l-a onorat pe Karl-Anton cu titlul de cetăţean onorific al României, chiar în ianuarie 1867. Era o sfidare la adresa Puterilor străine care spuneau că domnitorul României trebuie să aibă părinţi români. Ei bine, iată că avea, tatăl lui era român. Din acest punct de vedere, Karl-Anton a condus, alături de fiul său, România, acesta este un fapt categoric. Dar nu era ceva unic în epocă. În 1887, în Bulgaria venea principele Ferdinand de Saxa-Coburg-Koháry, mama lui fiind Klementine, născută Orléans. Aceasta şi-a însoţit copilul şi l-a ghidat până când a murit, până în 1910. Părintele era întotdeauna foarte ataşat de copil în această privinţă şi ambele rezultate, cel român şi cel bulgar, au fost bune.”

La revederea dintre tată şi fiu, de pe 4/16 august 1880, după 14 ani de la despărţirea din 1866, secretarul regelui nota în Memoriile sale: ”Principele Karl-Anton aşteaptă în scaunul său pe roate pe fiul său. Mult timp nu găsesc amândoi nici un cuvânt spre a-şi exprima sentimentele. Principele Carol observă cu bucurie că tatăl său nu s-a schimbat, anii au trecut uşor peste dânsul!” Iar la întrunirea publică de pe 10/22 august dedicată regelui român, secretarul Memoriilor menţiona atmosfera sobră, dar caldă a primirii de care s-a bucurat Carol I în locurile natale: ”Oraşul natal n-a voit să se lipsească de bucuria de a aduce o caldă salutare de bună-venire Principelui său, care după atâţia ani se întorcea dintr-o ţară depărtată pe care prin lupte şi victorii o condusese la independenţă … În piaţa Carol, Principele e salutat prin cuvântări calde, iar la poarta Castelului, principele Karl-Anton, în mare ţinută şi purtând întâia oară cordonul ordinului român, aşteaptă pe fiul său care a adus în aşa mare depărtare faima şi gloria Casei sale. Principele Carol, la această primire, pe care o face îndoit de emoţionanta vedere a tatălui său ridicându-se în scaunul cu roate, îşi pierdu un moment cumpătul.”

Carol I a fost omul providenţial al României. Dar nu mai puţin figura tatălui său, Karl-Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost la fel de providenţială pentru istoria românilor fără de care ei n-ar fi fost ce au fost.