Conviețuiri interetnice în România Mare
În 1918, noua Românie încorpora 28% de populație minoritară cu care majoritatea va conviețui atât în baza legii, cât și a cutumelor.
Steliu Lambru, 23.10.2017, 14:42
În 1918, noua Românie încorpora 28% de populație minoritară cu care majoritatea va conviețui atât în baza legii, cât și a cutumelor. De-a lungul unei jumătăți de secol, relațiile dintre majoritari și minoritari din România au trecut, din păcate, prin toate posibilitățile date de istoria agitată a secolului 20, și anume de la toleranță la genocid.
Împreună cu istoricul Ioan Scurtu am trecut în revistă relațiile dintre majoritarii români și minorități în prima jumătate a secolului 20, mai precis până la încheierea celui de-al doilea război mondial. Ele pot fi caracterizate ca fiind bune, în general, cu câteva excepții. Ioan Scurtu a comentat împrejurările în care s-a încheiat pacea după primul război mondial: „La Conferința păcii de la Paris din 1919-1920 s-a pornit de la ideea respectării principiului național, ca statele care se constituiau pe ruinele Imperiului habsburgic și a celui rus să fie state naționale. Dar, în același timp, realitatea a dovedit că niciun stat n-a putut fi pur din punct de vedere etnic. Așa încât și România a avut în structura sa minorități naționale, mai puține de exemplu decât Cehoslovacia, Polonia, Iugsalavia, state vecine, cu un procent substanțial de minorități naționale. Dacă vorbim despre moștenire, atunci trebuie să avem în vedere realitățile și evoluțiile istorice. De-a lungul timpului, pe teritoriul actual al României și al celei din 1918, s-au așezat diverse minorități. În Dobrogea au fost colonizați turci, tătari și bulgari de către Imperiul otoman care a stăpânit acest teritoriu din 1417 până în 1878. În Basarabia, Imperiul rus a colonizat ruși, evrei, ucraineni, bulgari și găgăuzi. Apoi, Transilvania a fost colonizată cu sași și secui, în Bucovina au sosit germani, evrei și ucraineni, așa încât s-a creat o structură națională complexă. Românii au acceptat și găzduit minorități care erau persecutate în statele de origine, este cazul evreilor persecutați și supuși unor adevărate pogromuri în Polonia și Rusia. Exista un mozaic de naționalități, dar niciuna nu avea măcar 10%.”
Una dintre minoritățile care a fost obiect de dispută a fost cea maghiară. Ioan Scurtu s-a referit la problema optanților din Transilvania.„Optanții sunt acei locuitori ai Transilvaniei care pe baza tratatului de la Trianon au primit dreptul de a opta pentru cetățenia maghiară și care s-au mutat în Ungaria. Ca urmare a faptului că în România s-a legiferat reforma agrară prin exproprierea marilor proprietăți agrare și împărțirea lor țăranilor, evident că au fost expropriați și proprietarii maghiari, după cum cei mai mulți expropriați au fost proprietarii români. Au fost împroprietăriți atât țărani maghiari, cât și țărani români, ucraineni, ruși, bulgari și alții. Optanții s-au socotit nedreptățiți, au dat statul român în judecată, sprijiniți de guvernul de la Budapesta, s-au plâns la Societatea Națiunilor. Totul a fost un mijloc de agitație din partea guvernului ungar pentru a acredita în opinia publică europeană că ar exista o problemă a Transilvaniei care aparâinea României. Prin Convenția de la Haga din 1932, s-a stabilit ca optanții să primească despăgubiri din partea guvernului maghiar din cota pe care acest guvern trebuia s-o plătească României ca despăgubiri de război.”
O a doua minoritate care a constituit o excepție de la regulă a fost cea bulgară. Ioan Scurtu. „După tratatul de la București din 1913 care încheia cel de-al doilea război balcanic, România a anexat cele două județe numite și Cadrilater, unde locuia o proporție destul de importantă de bulgari. În Cadrilater nu exista o majoritate etnică, nici românii erau majoritari, nici bulgarii, nici turcii, era un mozaic etnic. Bulgarii au pretins nu doar Cadrilaterul ci Dobrogea întreagă, și au folosit țărani bulgari pentru a agita spiritul revendicativ. Aceeași propagandă a desfășurat-o și Partidul Comunist Bulgar prin intermediul Internaționalei a III-a comuniste unde Gheorghi Dimitrov a avut un rol important. Exista o convergență între revizioniștii unguri și cei bulgari, se urmărea destrămarea statului român, ceea ce s-a întâmplat în 1940. Și în cazul ungurilor, ca și în cazul bulgarilor și al altora, statul român a asigurat drepturi și libertăți de manifestare, inclusiv prezență în Parlament.”
Minoritatea evreiască este cea care a suferit cel mai mult din cauza climatului politic interbelic, mergându-se până la exterminarea ei. Cu toate acestea, Ioan Scurtu crede că până la jumătatea anilor 1930 și relațiile dintre evrei și români au fost normale. „Se pune în prim-plan, exagerat în opinia mea, că ar fi existat conflicte, pogromuri și așa mai departe. Eu nu accept, și din documente nu rezultă, că în perioada interbelică ar fi existat conflicte între evrei și români. E adevărat că după 1934-1935, pe fondul dezvoltării mișcpărilor de extremă dreaptă, mai ales după ce în 1933 Hitler a avenit la putere, curentul naționalist s-a întărit și viza consolidarea națiunii române și eliminarea celorlalte minorități spunându-se că România trebuia să fie a românilor. Ceea ce s-a întâmplat după 1940 deja nu mai este rodul unor evoluții firești în societatea românească. În timpul regimului militaro-legionar al lui Antonescu s-au adoptat, într-adevăr, măsuri împotriva evreilor la nivel de masă. S-a ajuns ca în 1941 să se adopte un șir de acțiuni care vizau distrugerea fizică a evreilor. Sunt actele cele mai condamnabile din guvernarea Antonescu pentru că au fost ridicați evrei din Bucovina și Basarabia și trimiși în Transnistria fără niciun fel de justificare.”
Relațiile dintre majoritatea română și minoritățile naționale în România interbelică au fost firești, cu derapaje în alte cazuri. Ele pot fi citite atât în cheia tragediilor, cât și a celei cotidiene.
