Închisoarea Doftana

Regimurile totalitare și oamenii lor, lideri și membri obișnuiți ai partidelor comuniste și fasciste, au strigat isteric lumii întregi suferința și persecuțiile la care ar fi fost supuși de regimul democratic.

Steliu Lambru, 02.10.2023, 11:23

Regimurile totalitare și oamenii lor, lideri și membri obișnuiți ai partidelor comuniste și fasciste, au strigat isteric lumii întregi suferința și persecuțiile la care ar fi fost supuși de regimul democratic. Dar când au ajuns să dețină puterea în stat, partidele totalitare au folosit trecutul lor mitologic pentru a instaura cu adevărat teroarea în societate. Marele maestru al terorii și minciunii a fost, fără dubiu, regimul partidului comunist. El a construit fortărețe mitologice cu privire la suferința propriilor săi lideri și membri, reprezentarea publică fiind muzee deschise în penitenciarele unde fuseseră încarcerați pentru infracțiunea de terorism.

În
România, închisoarea Doftana a fost locul în care publicului i se spunea cât de
greu o duseseră comuniștii. Situată în zona subcarpatică la aproximativ 120
kilometri nord de București, închisoarea a fost deschisă în anul 1895. Deși
este cunoscută drept închisoarea comuniștilor sau Bastilia românească, după
un supranume care trimitea la Revoluția franceză, la Doftana au fost închiși și
Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima, cei doi șefi ai Gărzii de Fier. Pe la
Doftana au trecut nume sonore ale partidului comunist din prima generație formată
din Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Stalinul României, Chivu Stoica, Alexandru
Moghioroș, Gheorghe Apostol, dar și din a doua generație precum Nicolae
Ceaușescu și Grigore Preoteasa.

Aventura
muzeală a penitenciarului de la Doftana începea în 1949. După instalarea
guvernului prosovietic condus de Petru Groza pe 6 martie 1945, prin pumnul
emisarului sovietic Andrei Vâșinski bătut în biroul regelui Mihai I, executivul
a trecut la schimbarea României. Pentru reconstruirea închisorii-muzeu Doftana
au fost alocate sume de bani foarte mari pentru acea vreme de mari lipsuri de
după război. Asociația Foștilor Deținuți Politici Antifasciști din România,
filială a Federației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici Victime ale
Fascismului, și Asociația Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică s-au
implicat direct în proiect.

Cristian Vasile este istoric la Institutul de
Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române și studiază maniera în care regimul
comunist a muzealizat propagandistic istoria României după 1945.

Vine 10 noiembrie 1940, penitenciarul de la Doftana e pus la pământ,
multe ziduri se prăbușesc și așa rămân până în 1948. Comuniștii au
reconstruit acel muzeu aproape de la zero, așa cum voiau ei, nu chiar așa cum
arăta înainte. Au investit milioane acolo, există fișe contabile cu câți bani
s-au investit acolo.

Doftana
era istoria vie a comunismului românesc și propunea societății românești un
trecut schimbător, pe măsura viitorului.

Cristian Vasile: Până în 1965 se
vorbea mult despre celula tovarășului Gheorghiu-Dej, după 1965 s-a vorbit
despre celula tovarășului Ceaușescu. Era Doftana adevăratul muzeu național de
istorie? Comparația cu Revoluția franceză s-a accentuat și mai mult începând cu
martie 1948 la anunțul transformării Doftanei în muzeu național, căci fosta
închisoare era numită Bastilia reacțiunii românești. Nu se
punea la punct un muzeu național de istorie, ci se transforma în muzeu național
un muzeu care vorbea despre represiunea la care fuseseră victime comuniștii. În plus, măcar
în plan subliminal, se transmitea și mesajul că de fapt viitorul muzeu de la
Doftana sau viitorul muzeu al partidului, cu Doftana una dintre filiale, ar fi
adevăratul muzeu național de istorie. Cu timpul, această idee a fost trecută în
plan secund, apoi abandonată.

Doftana devenise loc
de pelerinaj laic pentru regimul comunist. Erau duse în vizită școli și licee
cu copii și tineri, ceremoniile de primire în organizațiile de pionieri erau
organizate la fostul penitenciar. Cultul Doftanei ajunsese și în arta muzicală,
creația corală Privesc din Doftana și poemul simfonic Prăbușirea Doftanei
de Alfred Mendelsohn din 1950 fiind emblematice în acest sens. Cea mai
popularizată figură de la Doftana era Ilie Pintilie, mort în urma cutremurului
din 1940, muzealizat pentru că era etnic român și pentru că fusese membru al
Comitetului Central al PCR. Mai mult decât atât, numele lui Ilie Pintilie a
fost dat și unui bulevard.

Cristian Vasile spune că rivalitățile, luptele politice
și reglările de conturi din interiorul PCR au cântărit enorm în reprezentarea
muzeală a comuniștilor încarcerați acolo. De exemplu, figurile lui Lucrețiu
Pătrășcanu, Vasile Luca, Ana Pauker, adversari ai liderului Dej, au fost expuse
la Doftana, apoi înlăturate.

Pe Ștefan Foriș nici nu l-au luat în
considerare. Pătrășcanu nu doar că e luat în considerare la expunerea muzeală
inițială, el este în Comitetul Central al acelei Federații Antifasciste pentru
Comitetul Muzeal al Doftanei, în 1947, e al patrulea acolo. Primul este Dej,
este Teoharie Georgescu, este Luca și este Pătrășcanu, deci legendele muzeale
concepute erau clare. Ca să vină februarie 1948 și Pătrășcanu să fie expulzat
din comunitatea comunistă și orice legendă a lui să fie înlăturată. Pe urmă, în
1952 este eclusă și Ana Pauker din expunerea muzeală, Luca dispare și el, la
fel și Teohari Georgescu.

Închisoarea-muzeu de
la Doftana dispare în 1990. Pe lângă faptul că în acei ani existau bani puțini
pentru a susține acel proiect, o minciună nu putea trăi veșnic.