Adulţii străzii şi poveştile lor
Prezenţe des întâlnite în spaţiul citadin, mai ales cel bucureştean, oamenii străzii sunt, adesea, trataţi de oamenii aşa-zis normali sau integraţi social fie cu milă, fie cu dispreţ.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Christine Leșcu, 08.11.2017, 11:30
Prezenţe des întâlnite în spaţiul citadin, mai ales cel bucureştean, oamenii străzii sunt, adesea, trataţi de oamenii aşa-zis normali sau integraţi social fie cu milă, fie cu dispreţ. De obicei, sunt luaţi în considerare ca un grup, deşi, în realitate, ei sunt la fel de bine individualizaţi ca orice altă persoană. Pe aceste poveşti individuale de viaţă s-a axat sociologul Ciprian Voicilă în cartea sa apărută la editura Martor Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu. Compusă din interviuri detaliate cu 15 oamenii ai străzii, cartea e şi o invitaţie la empatie faţă de protagoniştii ei, nu doar o anchetă sociologică. Cu toate acestea, sociolog fiind, autorul a tras şi nişte concluzii teoretice. Ciprian Voicilă: Prima notă comună a celor intevievaţi de mine este faptul că majoritatea sunt cronicizaţi, adică au peste 45-50 de ani şi dintre aceştia, mulţi au fost petrecuţi în stradă. Au stat în stradă, în medie, între 6 şi 25 de ani. În toată această perioadă, mulţi dintre ei au devenit dependenţi de alcool, lucru absolut firesc. O altă notă comună: fiind trecuţi de 45-50 de ani şi având în trecut slujbe bine cotate în perioada comunistă ca angajaţi în diverse fabrici, ei apar cumva ca victime-colaterale ale procesului de dezindustrializare. Dacă aveau calificare de lăcătuş-mecanic sau prelucrător prin aşchiere, s-a închis întreprinderea, autorităţile n-au fost interesate să-i reşcolarizeze şi, în timp, au ajuns în poziţia ingrată a oamenilor străzii.
Ca şi alte privinţe, statisticile oficiale sunt şi în acest caz vechi şi neconcludente. Conform unui studiu din 2010 al Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă Socială (Samusocial România), doar în Bucureşti erau cam 5.000 de persoane fără adăpost. Şi tot Samusocial a întocmit o listă a cauzelor care duc la locuirea în stradă: divorţul sau conflictul cu familia, disponibilizarea, imposibilitatea plăţii întreţinerii şi a chiriei, alcoolismul, jocurile de noroc, dar şi faptul că unii dintre maturii străzii provin din casele de copii. În plus, mulţi dintre ei au fost victimele unor accidente în urma cărora nu au mai putut să se întreţină.
Deşi unii din ei reuşesc să se reintegreze în societate, mulţi alţii rămân pe stradă. Aceştia sunt cei cronicizaţi cum îi numeşte Ciprian Voicilă: Pe măsură ce un om locuieşte mai mult în stradă, şansele lui de reinserţie socio-profesională scad. Imaginaţi-vă cum este, deşi trăieşti în situaţii periculoase, să fii liber fără facturi de plătit şi fără şefi şi având la dispoziţie tot spaţiul bucureştean pe unde să te plimbi toată ziua. Iar acest fapt le creează dificultăţi, când reuşesc să-şi găsească un job, căci ei au ca reper perioada în care nu erau forţaţi să lucreze şi să stea într-un spaţiu închis câteva ore. Dar organizaţia Samusocial are şi multe poveşti de succes, adică scenarii de viaţă în care fostul om al străzii a fost recuperat. Pe de altă parte, am înţeles că există un procent destul de mare al celor care repetă ciclul. Dintr-un motiv sau altul, din cauza unor depresii ascunse sau a nostalgiei pentru perioada de libertate absolută când nu trebuiau să se subordoneze în niciun fel altuia, mulţi dintre ei renunţă şi nu se mai prezintă la serviciu.
Tot graţie asociaţiei Samusocial, am reuşit şi noi să vorbim cu unele persoane fără adăpost. Domnul Niculescu Călin Niculae are în jur de 60 de ani şi locuieşte de peste 13 ani în stradă. A ajuns acolo în urma divorţului şi a pierderii locuinţei în urma divorţului. Iată cum se prezintă chiar el-însuşi: Sunt inginer metalurg de profesie, am urmat şi cursuri post-universitare de marketing-management. De fiecare dată când îmi căutam de lucru, se împiedicau de vârsta mea.
Deşi, cum-necum, a reuşit să supravieţuiască pe stradă, domnul Niculescu are, în continuare, o mare supărare: Oamenii ne privesc cu ură, cu duşmănie pentru că ne confundă cu drogaţii şi se feresc de noi, dar nu toţi. Ăsta e un lucru pozitiv… Una e un tânăr care iese din canal agitat după cât a tras din pungă şi alta e un om normal ca mine. Eu, încă, mă consider un om normal.
Cristian, acum în vârstă de 24 de ani, ajuns în Bucureşti de la Tulcea la 17 ani, are una din poveştile de succes al celor de la Samusocial: Am venit pentru că am auzit că aici sunt mai multe şanse şi speranţe de a te angaja şi de a evolua cât de cât. La început, a fost greu, având în vedere că eram singur, nu cunoaştem pe nimeni. Am locuit şi o perioadă pe stradă. A fost greu, încercam să mă adăpostesc în scările de bloc, dar proprietarii, temându-se că o să devastez scara blocului, mă goneau. Deci dormeam în reprize.
Datorită asociaţiilor non-guvernamentale, dar şi datorită dorinţei sale de a avea un trai decent, Cristian are acum o slujbă şi o locuinţă: Foarte mulţi oameni de pe stradă îmi spuneau că nu merită să mai fiu bun în ziua de azi, că e mai bine să furăm de la bogaţi. Eu le ziceam că dimpotrivă există oameni bogaţi care ar vrea să te ajute, dar, dacă furăm de la ei, e logic că nu te vor mai ajuta. Îmi răspundeau că sunt un fraier pentru că vreau să fiu corect. Prin Samusocial mi s-a întâmplat cel mai bun lucru din viaţa mea. Rămâsesem fără acte care-mi fuseseră furate de oamenii străzii. De Samusocial am auzit printr-un prieten care m-a sfătuit să mă duc la ei. M-am dus şi aşa am făcut rost de acte. Tot prin ei m-am angajat la slujba unde lucrez acum, într-un ONG axat pe reciclarea hârtiei. Îmi place foarte mult.
E un început care să sperăm că se va transforma în ceva permanent.
