Dezertări din armata română în primul război mondial

Aflat în stare de război, concentrat într-o formă instituțională strictă așa cum este armata, militarul este supus unor mari presiuni. Este vorba despre a fi în viață sau nu, despre necunoscut, despre conștiință.

Steliu Lambru, 20.05.2024, 16:10

Aflat în stare de război, concentrat într-o formă instituțională strictă așa cum este armata, militarul este supus unor mari presiuni. Este vorba despre a fi în viață sau nu, despre necunoscut, despre conștiință. În experiența extremă a războiului există și dezertarea, practică întâlnită dintotdeauna în istoria omenirii. Și în timpul primului război mondial sau al Marelui Război, militarii tuturor armatelor au dezertat, deci și cei ai armatei române.

Istoricul Gabriela Dristaru de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București cercetează fenomenul dezertării din armata română din timpul primului război mondial. Ea privește comparativ cercetarea sa și, în acest sens, a arătat care este atitudinea societății britanice de azi față de propriile cazuri de dezertori.

”În spațiul englez, cercetările asupra subiectului au început în anii 1980, odată cu desecretizarea documentelor supuse unui regim mai lung de clasificare pentru a nu afecta viața privată a celor acuzați și a familiilor lor. Primele texte susțineau că dezertarea în timpul Marelui Război nu a avut la bază lașitatea, așa cum s-a considerat în epocă, ci erau rezultate ale stresului posttraumatic. Prin urmare, cele 321 de execuții din cadrul armatei Imperiului britanic au fost acte de nedreptate a căror reparație morală era absolut necesară.”

Armata română a intrat în primul război mondial în august 1916. După o primă fază de ofensivă reușită în nord și est, pe linia Carpaților, ea a fost oprită de armatele germano-austro-ungare. În sud, înfrângerea armatei române în fața celei bulgaro-germane punea în mare pericol capitala București. În urma bătăliilor pentru apărarea capitalei, orașul a fost ocupat în decembrie 1916, iar autoritățile române s-au refugiat în Moldova, către nord-est. În 1917, armata română, cu sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Berthelot și al armatei ruse pe teren, a reușit să reziste ofensivei germane în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Revoluția bolșevică din toamna anului 1917 și destrămarea armatei ruse au făcut ca România să nu mai poată rezista și să încheie pace în martie 1918 cu Germania și aliații ei.

Dezertările au apărut în armata română după căderea Bucureștiului și retragerea în Moldova. A fost o retragere precipitată, haotică în unele momente, așa cum citim în sursele memorialistice. Istoricii români au cercetat arhivele armatei și au alcătuit statistici. Până pe 1 iunie 1918, din procesele judecate de curțile marțiale ale diverselor unități ale armatei române, două treimi aveau ca obiect dezertarea și infracțiuni conexe acesteia. Justiția militară română fusese organizată pe baza Codului justiției militare franceze din 1857.

În lege, dezertarea era de câteva tipuri: dezertarea în țară, dezertarea în țară pe timp de război, dezertarea în fața inamicului, dezertarea la inamic, dezertarea în țară străină. Tot ca dezertări erau considerate, în timp de război, nesupunerea la recrutare și la mobilizare, insubordonarea, insultarea superiorului și automutilarea. Pentru a observa mai bine fenomenul dezertării, Gabriela Dristaru a citit arhivele curților marțiale a două mari unități, Diviziile a 5-a și a 13-a. Deși pedepsele pentru dezertare erau aspre mergând până la condamnarea la moarte și degradarea militară, cei care îi judecau pe dezertori nu o făceau în grabă și dădeau dovadă de indulgență, așa cum a fost și în cazul Diviziei a 13-a.

”În ciuda faptului că dezertarea în țară în timp de război se pedepsea cu munca silnică pe viață sau chiar cu pedeapsa cu moartea, s-au pronunțat doar 3 sentințe pentru muncă silnică pe viață și alte 3 sentințe pentru pedeapsa cu moartea. Cei 6 care primiseră sentințele maxime aveau și alte capete de acuzare: omor, tâlhărie, fals în acte publice, insultarea superiorului. Procentual, cele mai multe sentințe pronunțate pentru infracțiunea de dezertare în țară în timp de război au fost de achitare.”

Motivele dezertărilor nu erau fuga de responsabilitate ori frica, așa cum s-ar crede, ci, în majoritate, emoționale: dorul de casă, de familie, dorința de a le spune celor dragi că erau în viață, teama de a-i lăsa sub ocupația inamicului. Marea majoritate a dezertorilor reveneau singuri la unitățile lor după o absență de câteva săptămâni. Un alt motiv de dezertare a fost nemulțumirea de liderii militari și politici. Dezertările erau numeroase și în anul 1917, încurajate de defetismul militarilor ruși și de propaganda austro-germană.

Gabriela Dristaru: ”Marcel Fontaine, membru al misiunii militare franceze, amintea că părerea comandanților români era că dezertorii erau deja prea numeroși pentru a mai putea fi executați, iar pedepsele nu ar fi dus decât la înrăutățirea situației. În general, nu se mai putea face nimic pentru a schimba sau ameliora starea de fapt. Era un defetism asumat al comandanților care simțeau și vedeau zilnic în jurul lor destrămarea armatei ruse și încheierea apropiată a războiului. Propaganda Puterilor Centrale se diversificase și se maturizase și a contribuit cu siguranță la sporirea numărului dezertărilor din armata română. Autoritățile militare române au găsit o soluție mai pragmatică și mai eficientă: au înlocuit de pe linia frontului diviziile majoritar muntene cu divizii compuse majoritar din moldoveni care nu aveau niciun interes sa dezerteze la inamic.”

Dezertările din armata română din timpul primului război mondial au fost un fenomen tipic pentru acele timpuri. Iar dezertorii de atunci rămân atât cu judecata contemporanilor lor, cât și cu clemența posterității.