Relațiile României cu Vaticanul
Spațiul românesc, astăzi majoritar creștin-ortodox, a fost unul al interferențelor spirituale și religioase.
Steliu Lambru, 03.06.2024, 15:31
Spațiul românesc, astăzi majoritar creștin-ortodox, a fost unul al interferențelor spirituale și religioase. Conlocuirile multiconfesionale ale creștinilor sunt atestate din timpul Evului mediu, sursele consemnând informații despre prezențe ale minoritarilor alături de majoritari: catolici alături de ortodocși, reformați și evanghelici alături de catolici și ortodocși, greco-catolici și romano-catolici împreună cu reformați și ortodocși, neoprotestanți și celelalte confesiuni. Cea mai veche prezență catolică din spațiul românesc este pe teritoriul intracarpatic, și anume arhidieceza de Alba Iulia, care datează din secolul al XI-lea.
În catedrala romano-catolică din orașul Alba Iulia este înmormântat voievodul Transilvaniei și regentul Ungariei Iancu de Hunedoara, tatăl regelui Ungariei Matei Corvin, de religie catolică și de origine română, mort de ciumă în 1456. Prezențele catolice timpurii în spațiul românesc extracarpatic se datorează regatului Ungariei și celui al Poloniei. Episcopii catolice de pe versantele de est și sud ale Carpaților au fost cea de la Siret, în nord, fondată în secolul al XIII-lea, cea de la Milcov, la întorsura Carpaților, tot din secolul al XIII-lea, și cea de la Severin, la întâlnirea Carpaților cu Dunărea, din secolul al XIV-lea. Până la apariția Imperiului otoman în Europa de Sud-Est de la finele secolului al XIV-lea, catolicii și ortodocșii, deși de multe ori divizați de idei politice, au făcut parte din aceeași lume creștină. Cruciadele târzii au fost alianțe între regi și principi catolici și ortodocși, iar în coalițiile antiotomane din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au fost cooptate armate din toate confesiunile creștine.
Pe măsură ce influența otomană la nordul Dunării scade începând cu secolul al XVIII-lea și ideile occidentale de modernizare pătrund și în Principatele Moldova și Muntenia, crește și prezența catolică. Primii doi regi ai României din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I și Ferdinand I, sub care statul român modern s-a format și extins, au fost de confesiune catolică. În 1883 este înființată arhiepiscopia romano-catolică de București, în timpul papei Leon al XIII-lea. Iar scrisoarea apostolică ”Praecipuum munus” din 27 aprilie 1883, prin care Sfântul Scaun a ridicat vicariatul apostolic al Munteniei la rangul de arhiepiscopie, a însemnat o recunoaștere a importanței statului român devenit regat în 1881.
La finele primului război mondial, România și Vaticanul oficializează relațiile bilaterale. Dacă prezențele catolice din spațiul românesc fuseseră bazele istorice pe care se așezaseră relațiile dintre cele două state, în 1920 se trece la deschiderea de ambasade. În 1927, prin Concordatul semnat de cele două părți, se garanta practicarea cultului catolic în România. Concordatul prevedea, între altele, recunoașterea personalității juridice a Bisericii Catolice din România, liderii religioși trebuia să fie cetățeni români, Biserica putea deschide școli, spitale, orfelinate și alte instituții sociale și educaționale.
La finele celui de-al doilea război mondial, învinsă și ocupată de armata sovietică, România era complet subjugată de noul regim comunist. Politica antioccidentală a regimului prosovietic de la București a atins cele mai dure forme, în relația cu Vaticanul ea însemnând denunțarea concordatului din 1927, pe 17 iulie 1948. Ruperea unilaterală a relaţiilor diplomatice cu Vaticanul a însemnat desființarea bisericilor catolice din România și persecutarea credincioşilor. În timp ce străinii au scăpat numai cu expulzările, cetăţenii români au îngroşat rândurile deţinuţilor politici. Maica Clara, pe numele ei laic Ecaterina Laszlo, a intrat de la 13 ani în mânăstire și a fost condamnată la 15 ani de detenție, din care a executat 14. În 2003, ea a povestit Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum a asistat, ca administrator al clădirii Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, la evacuarea acesteia imediat după decizia autorităţilor române de a rupe legăturile cu Sfîntul Scaun.
”Excelenţa Sa O’Hara, regentul nunţiului, a fost chemat la Ministerul de Externe şi a fost anunţat că el şi cu colaboratorii săi în timp de 48 de ore trebuie să părăsească ţara, dar are dreptul să dea în custodie clădirea unei ambasade pe care el o poate alege. Pentru că ambasada elveţiană era neutră, el a ales această ţară. O’Hara a fost învinuit de spionaj, că ar fi fost spion al papei. Şi în 48 de ore a trebuit să plece. Şi era obiceiul când o ambasadă pleca făcea un dineu de rămas bun cu ceilalţi ambasadori care mai existau în ţară. Şi a fost dejunul seara, iar la ora 12.00, cînd s-a terminat, a fost sigilată toată clădirea, s-a lăsat numai o uşă la demisol pentru surori, pentru noi care locuiam acolo, şi mai era o căsuţă mai mică în curte şi acolo locuiau trei călugări. Noi am ieşit cu lumânări aprinse la uşa principală, acolo au ieşit toţi diplomaţii şi acolo a fost dată cheia ambasadei elveţiene.”
Inexistente între 1948 și 1989, relațiile României cu Vaticanul au fost restabilite în ultima zi a anului 1989, pe 31 decembrie, la nouă zile de la prăbușirea dictaturii comuniste de pe 22 decembrie. Iar ele s-au dezvoltat, prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă fiind cea de acum 25 de ani, din 1999, atunci când Ioan Paul al II-lea sosea în România.
