Începutul relațiilor româno-otomane

Într-un top al vechimii relațiilor românilor cu alte națiuni, cele cu otomanii sunt pe locul al doilea, după cele cu maghiarii, care datează de un mileniu. Primul principat român care a intrat în contact cu otomanii a fost Muntenia, începând cu al patrulea sfert al secolului al XIV-lea. A urmat Moldova, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar Transilvania a fost al treilea, începând cu primul sfert al secolului al XVI-lea

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 14.09.2026, 16:15

Într-un top al vechimii relațiilor românilor cu alte națiuni, cele cu otomanii sunt pe locul al doilea, după cele cu maghiarii, care datează de un mileniu. Primul principat român care a intrat în contact cu otomanii a fost Muntenia, începând cu al patrulea sfert al secolului al XIV-lea. A urmat Moldova, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar Transilvania a fost al treilea, începând cu primul sfert al secolului al XVI-lea.

Cele 500 de ani de relații româno-otomane pot fi caracterizate general în termeni de influență civilizațional-culturală și control politic al otomanilor asupra spațiului românesc în grade diferite. Perioada în care influența otomană a fost cea mai intensă a fost cea a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Dintre cele trei principate române, Transilvania a fost prima care a reușit să iasă de sub influența otomană la sfârșitul secolului al XVII-lea, ea fiind controlată de otomani aproximativ 170 de ani. Moldova și Muntenia, reunite în 1859 sub numele România, au devenit independente de Imperiul otoman în 1878. Din 1878 începe noua perioadă a relațiilor bilaterale, cea dintre români și turci.

În lume există astăzi între 130 și 150 de milioane de documente otomane. Arhivele Naționale din România dețin 120.000, cea mai mare parte dintre ele în microfilme și xerocopii. De la unul dintre cei mai prolifici autori români de istorie otomană, profesorul Tasin Gemil, am aflat cum au început relațiile româno-otomane. Gemil a ținut să arate că terminologia pe care o folosesc azi istoricii și publicul larg și care denumește statul otoman este una care cere unele precizări și corecții.

”Noi am fost obișnuiți să spunem Poarta otomană sau Imperiul otoman. Acestea sunt împrumuturi din franceză, în primul rând, La Sublime Porte. Dar Poarta otomană nu este corect. Este un exonim, ca și Imperiul otoman. În documentele oficiale ale Porții otomane apare titlul Devlet-i Aliyye-i sau Devlet-i Aliyye-i Osmaniye, adică Marele sau Mărețul Stat sau Marele sau Mărețul Stat Otoman. Nicăieri nu apare Imperiul otoman. Apare titlul de Poartă sau de Treaptă. Mai apar și alte titluri în documente, de exemplu Preamăritul loc pentru reședința sau palatul sultanului. Mai apar Mărețul Prag, Pragul fericirii, Înalta Poartă, Treapta cea Înaltă, Locul Fericirii. Acestea sunt metafore și epitete folosite în documente pentru a arăta locul de unde emanase acel document. Dar nu erau denumirea oficială, erau metafore pur și simplu, atât. Iar occidentalii au luat aceste metafore ca fiind denumiri oficiale. Deci denumirea oficială a statului otoman era Devlet-i Aliyye-i Osmaniye adică Marele sau Mărețul Stat Otoman.”

La finele secolului al XIII-lea, Osman, conducătorul Bitiniei, stat din Asia Mică din jurul Constantinopolelui, trecea la ofensivă împotriva celorlalți lideri și își extindea teritoriul în întreaga Anatolie. El va fi cel care va da numele turcilor care vor cuceri capitala Imperiului bizantin și vor forma imperiul de pe trei continente de mai târziu. După mai puțin de un secol în care au învins națiunile creștine din Balcani, pe greci, bulgari, sârbi și albanezi, otomanii și-au îndreptat atenția și la nordul Dunării unde au intrat în contact cu românii.

Tasin Gemil: ”Relațiile dintre români și otomani sunt mai vechi decât cele stabilite în mod oficial. Ele au început la jumătatea secolului al XIV-lea, odată cu pătrunderea otomanilor în Balcani. Vlaicu-vodă a fost primul domnitor care și-a trimis oștile să lupte împotriva noilor cotropitori din Balcani. Dar ele n-au fost relații directe. Relațiile directe încep odată cu Mircea cel Bătrân și Baiazid zis Fulgerul. În 1595, după lupta zisă de la Rovine, despre care nu știm dacă a fost acolo și nu știm cum s-a terminat, Mircea a trebuit să plece de pe tron. Baiazid l-a întronat pe fratele său, Vlad I, numit în istoriografia română greșit ca Uzurpatorul. Nu era deloc uzurpator, era os domnesc și avea toate drepturile la tron.”

Relațiile româno-otomane primesc o bază juridică prin tratate de vasalitate, așa cum era practica medievală. Despre primul tratat din 1395 nu există prea multe informații, Tasin Gemil arătând că despre el aflăm din însemnări ulterioare.

”Avem însă, în schimb, știri despre un tratat încheiat de Mircea în 1417. Tot un sultan, Mehmet I, a venit până în Dobrogea și de acolo și-a trimis oștile. Reprezentanții săi, probabil, i-au înmânat lui Mircea un asemenea tratat. Avem ecourile acestui tratat în cronica din secolul al XV-lea a lui Idris Bitlisi care afirmă că tratatul fusese reînnoit. Aceasta înseamnă că fusese reînnoit tratatul din 1395 de Mircea. Așadar, în 1417 tratatul s-a reînnoit, s-a emis un  ahidnâme [tratat de vasalitate], mai siguri suntem de acest episod. Mai avem și informația că doi fii ai lui Mircea au rămas ostatici la Curtea sultanului și el se obliga să dea tribut 3000 de galbeni.”

Astfel, relațiile româno-otomane își începeau istoria de o jumătate de mileniu în care se vor forma mentalități și obiceiuri denumite generic ”orientale”. Iar modernizarea din secolul al XIX-lea și-a făcut din orientalism adversarul ireconciliabil.