Criza managementului mondial
În ultimul timp, specialiștii în resurse umane vorbesc tot mai detaliat și intens despre tendința de dezangajare, de a funcționa cu frâna trasă, de a depune un efort minim, fiecare la locul său de muncă. ”Quiet Quitting” este denumirea anglo-americană a fenomenului, în timp ce românii i-ar spune mult mai pitoresc.
Marius Tiţa, 07.07.2024, 10:21
În ultimul timp, specialiștii în resurse umane vorbesc tot mai detaliat și intens despre tendința de dezangajare, de a funcționa cu frâna trasă, de a depune un efort minim, fiecare la locul său de muncă. ”Quiet Quitting” este denumirea anglo-americană a fenomenului, în timp ce românii i-ar spune mult mai pitoresc. Este o tendință inversă implicării entuziaste cu care ne-au obișnuit ultimele decenii de dezvoltare economică fără precedent a omenirii.
Cariera profesională nu mai este zeul rece căruia i se sacrifică totul, viață, energie, entuziasm, familie. Acum se practică minima îndeplinire a sarcinilor de serviciu, în favoarea respectării cu sfințenie a timpului liber și a vieții private. Mai puțin dar mai tihnit se cere acum. Decât o avansare și un salariu mai bun, pe care nu ai când să îl cheltuiești, mai bine o minimală și asumată satisfacere a cerințelor de existență. Decât o șampanie festivă care costă mult timp și energie, mai bine bere cu prietenii, în tipul liber, informal de tot. Evident, țările dezvoltate experimentează mai mult această tendință dar peste tot unde funcționează modelul societății occidentale poate fi constatat fenomenul.
Reglementările sunt tot mai stricte în respectarea drepturilor angajaților și a celor specifice forței de muncă. Nu mai cresc salariile ca în alte vremuri dar limitarea asumată la un necesar de salarizare mai mic face parte din atitudine. Se dezvoltă ceea ce am fi numit industria de divertisment și de petrecere a timpului liber. Sunt tot mai multe și diverse puncte de interes și atrag tot mai multă lume și bani. Trăiește-ți viața, este sloganul, avem posibilități mult mai simple de perfecționare profesională și chiar de muncă, trebuie să le căutăm și pe cele de petrecere a restului timpului, conform aspirațiilor, pasiunilor, intereselor.
Este și un efect al globalizării, inclusiv a celei accelerate de pandemia de COVID. Apar, se multiplică și se dezvoltă multe zone de nișă, care vor înlocui marile mode și fenomene sociale. Ar trebui să putem vorbi despre un cerc virtuos, numai că nu există și nu se poate practica o limită minimală până la care să funcționeze implicarea redusă. De aceea, ne confruntăm tot mai mult cu situații cel puțin de dezorganizare, dacă nu de haos, în zone recunoscute, altădată, pentru performanța lor. Ceea ce ar fi funcționat de la sine, acum devine periculos de înclinat spre criză.
Fenomenul dezangajării se propagă de jos în sus și ajunge la niveluri tot mai înalte. După pandemie, mai ales, se constată că vestitele școli de management, acele Hogwarts care dădeau adevărații ”vrăjitori” ai managementului strălucitor, de viitor, încep să fie lipsite de căutare, că performanța nu mai este un țel, că funcțiile de conducere, dar și responsabilitate, rămân neocupate.
Partidele politice de tip clasic redescoperă conducerea empirică, fără școli și sondaje, fără specialiștii care să citească în sufletul societății și să dea rețeta succesului dar și a supraviețuirii politice. Nu mai avem de unde alege conducerea proprie, nu mai găsim candidați să-i trimitem în lupta electorală, spun ele. Funcțiile prestigioase, pentru care se duceau confruntări încă de la firul ierbii, sunt refuzate în favoarea unei existențe mult mai pașnice.
Rămân pe câmpul de luptă caii bătrâni, cei care nu mai știu decât să ducă războaie, pentru care liniștea este asurzitoare. Cei tineri amână responsabilitățile, nu mai par tentați de o existență exclusiv competitivă și nu mai văd concurența, de orice fel, ca pe un inamic iremediabil.
Alegătorii merg și ei spre oameni care să le vorbească despre familie ca despre un mediu plăcut, în care să trăiască, nu ca despre o obligație, care vine la rând cu alte și alte obligații. Vor oameni vii, care au trăit și altfel decât în confruntări politice. Vor limbaj normal, nu discursuri în care se aruncă bombe sau se evită, abil, capcane. Altfel, nu-i mai interesează niciun Olimp, nici măcar Casa Albă. Iar ca președinte în Iran aleg un cardiolog reformist.
