Gaudi
Când Catedrala i-a cuprins toate gândurile și aspirațiile, Gaudi s-a mutat definitiv pe șantierul din inima Barcelonei. Cu toate acestea, știa că nu o va vedea terminată, în forma sa finală, în toată splendoarea concepției sale.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Marius Tiţa, 13.06.2026, 20:57
Când Catedrala i-a cuprins toate gândurile și aspirațiile, Gaudi s-a mutat definitiv pe șantierul din inima Barcelonei. Cu toate acestea, știa că nu o va vedea terminată, în forma sa finală, în toată splendoarea concepției sale. În 1926, când traversa o stradă din lumea reală exterioară catedralei, arhitectul, adâncit în gândurile sale, obosit de vârstă, este lovit fatal de un tramvai. La spital, nimeni nu îl recunoaște, trecuse cu totul în legendă.
La 100 de ani de la tragicul accident, din ceruri Gaudi își vede opera sfințită chiar de suveranul pontif. Desigur, rigoarea unei construcții de acest ne cere să descoperim exact demersul lansat de Gaudi, o provocare simplă. Niciodată oamenii nu vor termina templul lui Dumnezeu, vor lucra în permanență, cât îi ține viața, la această devoțiune, la această mărturisire. Acest templu creștin dedicat Sfintei Familii: Iosif, Maria și Pruncul Iisus se va construi în permanență, vorbind de eternitate.
Începută în 1882, sub comanda unui alt arhitect catalan, construcția a fost preluată, chiar în anul următor, de Antoni Gaudi. Povestea catedralei se întrerupe dramatic de mai multe ori și tot de atâtea ori se reia, odată cu punerea unor noi elemente de construcție pe corpul zidirii. Gaudi a rămas definitiv pe șantier, mulți dintre cei care au lucrat la catedrală au plecat dintre cei vii, planurile au fost distruse, apoi refăcute sau au fost făcute altele noi, atât de apropiate de spiritul lui Gaudi.
Deși am crede că este un haos arhitectural, de fapt este Gaudi peste tot, în linii desenate parcă pe nisip, cu jocuri de lumină pe piatra care îți dă senzația că plutește, cu universalitatea fiecărui gest, cu o ușă de bronz pe care scrie ”tatăl nostru” în zeci de limbi, cu un gotic ce ar fi putut fi modern și care se topește în Art Nouveau. Dintre turnurile ridicate de un prunc pe nisipul mării nesfârșite, se înalță, cu o cruce mai mare, cel numit chiar Iisus. Acesta a fost sfințit și, în temeni profani, inaugurat în ziua promisă, 10 iunie, un secol de la moartea lui Antoni Gaudi, supranumit și ”arhitectul lui Dumnezeu”. Este o promisiune, un accent în povestea catedralei Sagrada Familia din Barcelona. Deși nu i-am scris numele, am știut cu toții că despre ea este vorba.
Lucrările la edificiul monumental continuă și de se vor sfârși vreodată, vin din urmă refaceri și reconstrucții. Timpul se măsoară deja în secole, pentru Sagrada Familia, și pentru constructorii ce trudesc acolo pentru eternitate. Uriașă, cea mai înaltă catedrală din lume este foarte caldă, primitoare, înălțătoare. Tot desenul este armonios, atât de apropiat de oameni, de simplitatea frumoasă a ființei umane. La fel au fost și mult așteptatele ceremonii, care nu și-au propus să fie vreun moment final ci o celebrare, o sărbătoare și o permanentă evocare.
Este emoționant până la lacrimi și metaforă momentul când papa și familia regală a Spaniei, conducătorul Bisericii catolice și șeful Statului spaniol, ascultă explicațiile unei adolescente care nu vede decât pete de lumină, dar care ne-a făcut pe toți să ”vedem” crucea extraordinară ridicată pe turnul central al Catedralei. Plimbându-și mâinile pe macheta acestei Cruci în multiple planuri, Valentina a explicat înalților oficiali și lumii întregi ce reprezintă fiecare plan din crucea ce încununează Turnul Iisus al catedralei din Barcelona.
Cu toată smerenia, papa a stropit construcția cu apă sfințită iar, în catedrală, a fost ținută o înălțătoare messă. Pe cer, dronele au desenat chipul lui Gaudi, cel omagiat la 100 de ani de la moartea sa, și au scris, în catalană, o zicere a sa: Întâi dragostea, apoi tehnica.
