Anii 1960 și diplomația română renăscută

România a intrat după 1945 într-o profundă perioadă de turbulențe politice, economice și sociale.

Steliu Lambru, 12.01.2026, 14:14

România a intrat după 1945 într-o profundă perioadă de turbulențe politice, economice și sociale. Învinsă în război și ocupată militar, ea a fost nevoită să accepte pierderi teritoriale, să plătească despăgubiri și să accepte influența sovietică. În acel parcurs general al istoriei, diplomația română trecea prin fazele prin care trecea România însăși: epurare și deprofesionalizare, în anii stalinismului și până în jur de 1958-1960, și reconstrucție și reprofesionalizare după 1960. În teribilul deceniu al șaselea, diplomația română a stat sub semnul ideologizării extrem de agresive și de promovare a cadrelor care să apere interesele României pe baza așa-numitei ”origini sociale sănătoase”. Era, de fapt, o recrutare a diplomaților din mediile sociale modeste pe bazele ideologice ale marxism-leninismului.

Însă începutul anilor 1960 a dus la o schimbare importantă în a gândi și a face diplomație. Reducerea influenței sovietice a dus la creșterea inițiativei statelor socialiste satelite a-și reprezenta singure interesele. Diplomația română trecea, și ea, la reprofesionalizarea personalului său. Fidelitatea față de ideologia marxistă-leninistă rămânea intactă, doar criterul de recrutare se schimba: diplomații proveneau mai ales din rândurile absolvenților cu rezultate foarte bune la învățătură ai Academiei de Studii Economice, ai Facultății de Filologie și ai Facultății de Drept. Mai apoi, ei proveneau și din rândul celor de la Politehnică. Militarii erau și ei recrutați pe același criteriu.

Diplomatul Mircea Nicolaescu, ambasador al României în Egipt în 1961, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1996, a răspuns la întrebarea ”cum se putea ajunge diplomat în anii 1960?”

”Se putea deveni diplomat în acea perioadă în două moduri. Unul era cel obişnuit, de pregătire universitară sau postuniversitară sau a celor două împreună, a cadrelor tinere. A existat o structură de formare şi pregătire a cadrelor diplomatice prin perfecţionare. A existat chiar un Institut de Relaţii Internaţionale, organizat prin 1948-49, o dată cu reforma învăţământului. Nu a rezistat multă vreme pentru că nu avea o bază temeinică de cadre specializate la nivelul cerinţelor diplomației. Acolo erau cadre, unele din Ministerul Afacerilor Externe, transformate ad-hoc şi în profesori. Erau şi persoane care atunci intraseră în învăţământul superior, în special în legătură cu aşa-numitele probleme de reorientare teoretico-ideologică, fără să aibă însă pregătirea de specialitate. Puţini au fost cei care erau diplomaţi cu o practică serioasă, care să poată contribui la formarea şi la educarea viitorilor diplomaţi.”

Mircea Nicolaescu a împărtășit din experiența sa de diplomat de carieră care însemna rămânerea în contact permanent cu ce se întâmpla în țara sa.

”Cine a lucrat în diplomaţie şi-a stat afară (~ în străinătate) mai mult de trei-patru ani de zile simte nevoia organică de reîmprospătare şi reconsolidare a legăturii lui cu ţara. Pentru că, după patru-cinci ani de zile de lucru în afară, într-un post, în special într-o ţară care nu este frecvent legată de realităţile tale, la un moment dat îţi pui problema al cui ambasador eşti: al României în ţara respectivă, sau al ţării respective în România. Şi nu este deloc o chestiune uşoară dacă nu ai dinainte pregătirea şi deprinderea unei constante legături cu informarea cea mai nouă din ţară şi cu nevoia aceasta de a o discerne la nivelul cel mai înalt. Altfel, rămâi pradă altor tendinţe, cu care apoi îţi vine greu să lupţi.”

Ce l-a ajutat pe Mircea Nicolaescu în a-și construi o carieră în diplomație?

”M-au ajutat foarte mult câteva preocupări ale mele de atunci. M-a ajutat și faptul că am avut din liceu norocul unei foarte bune pregătiri de cultură generală. De asemenea, trebuie să spun că mi-a ajutat mult în a mă aşeza pe făgaşul unei activităţi diplomatice cât de cât, fără să am şcoală de specialitate, însăşi pregătirea pe care am făcut-o la Academia Comercială. Am studiat acolo şi am adâncit problemele de geografie economică a lumii, a României, problemele de drept internaţional, separat de problemele de drept civil, de drept comercial, cu cele mai multe implicaţii şi în comerţul exterior. Am avut inclusiv preocupări de politică socială, de istorie a doctrinelor.

În special, istoria gândirii economice româneşti s-a dovedit nu numai foarte atractivă, atunci când am reuşit să mă apropii de ele, dar efectiv au constituit temeiul unei uşoare apropieri de domeniul activităţii diplomatice. M-a mai ajutat, în această privinţă, şi faptul că am lucrat ani întregi într-o întreprindere de comerţ exterior, între anii 1946-1950, mai întâi la Oficiul de livrări de petrol către Uniunea Sovietică în contul armistiţiului. Şi asta m-a implicat direct în problematica cea mai gravă a ţării noastre din acei ani. Prin mâna mea au trecut ani de zile toate documentele de livrare în contul armistiţiului şi tratatului de pace, la care le-am dat fie prima, fie a doua verificare.”

Diplomația română a renăscut după anii 1960, după mai mult de un deceniu de deprofesionalizare. A făcut-o însă tot după practicile unui stat represiv care aveau să înceteze în 1989.