Toamna Suveranului

Într-o vreme în care media alocă spaţii ample unor efemere vedete de carton, a trecut aproape neobservată cea de-a 92-a aniversare a ultimului suveran al României.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Bogdan Matei, 27.10.2013, 06:51

Într-o vreme în care media alocă spaţii ample unor efemere vedete de carton, a trecut aproape neobservată cea de-a 92-a aniversare a ultimului suveran al României. Nu e, niciodată, vreo urmă de orgoliu în prestaţia publică a ultimului şef de stat din vremea celui de al doilea război mondial aflat încă în viaţă. Nu e pic de egolatrie în discursul unui om de o longevitate biologică remarcabilă, care a făcut istorie şi care, fidel principiilor democratice şi alianţelor tradiţionale cu Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa, a fost adversar ireductibil al nazismului şi comunismului şi a devenit, la nici 30 de ani, indezirabil şi pentru Hitler şi pentru Stalin.

Viitorul suveran s-a născut la 25 octombrie 1921 şi a urcat pe tron în septembrie 1940. Considerat imatur şi mediocru, ignorat şi dispreţuit de omul forte al epocii, generalul, ulterior mareşalul, pro-german Ion Antonescu, Regele Mihai a rămas mult timp în umbra acestuia. N-a girat, dar nici nu s-a putut opune niciuneia dintre erorile lui Antonescu, de la politicile antisemite la decizia de a rămâne fidel, cu orice risc, alianţei cu Germania nazistă şi angajamentelor faţă de Hitler. Dar, la 23 august 1944, când Armata Roşie pătrunsese deja în România şi ameninţa să radă Bucureştiul de pe hartă, cu un curaj incredibil, Regele a decis arestarea mareşalului, ieşirea ţării din Axă şi ralierea ei la coaliţia antinazistă.

Istoricii sunt, astazi, aproape unanimi: decizia lui Mihai a zdruncinat maşina de război germană şi a scurtat războiul cu o jumătate de an, limitând, astfel, şi pierderile de vieţi omeneşti şi pagubele materiale în Europa. Însă, după formula premierului britanic de atunci, Winston Churchill, în război a învins scroafa mai lacomă: odată nazismul zdrobit, asupra Europei de Est, inclusiv în România, s-a înstăpânit comunismul.

Regele Mihai a fost obligat să abdice şi să să se exileze la 30 decembrie 1947, într-un moment în care ţara era condusă de un guvern comunist marionetă şi se afla, practic, sub ocupaţie militară sovietică. Pentru a supravieţui în străinătate, suveranul detronat, ulterior tată a cinci fete, n-a ezitat să repare maşini, să cultive pământul la o fermă, să crească găini.

A fost, permanent, subiect al urmăririi informative coordonată de Securitate, poliţia politică a regimului comunist de la Bucureşti. Aceasta a încercat să-i infiltreze anturajul, să-i maculeze imaginea prin campanii mediatice bine finanţate, să-i zădărnicească iniţiativele de a coagula exilul anticomunist. Intitulată Coroana”, operaţiunea Securităţii a continuat până la Revoluţia anticomunistă din 1989.

Alungat din Patrie la 26 de ani, Regele s-a putut întoarce abia la 75, după ce i-a fost înapoiată cetăţenia română, retrasă de comunişti, şi i-au fost retrocedate o parte din proprietăţile imobiliare. Alături de ceilalţi membri ai Casei Regale, Mihai a promovat, cu discreţie şi devotament, în primii ani 2000, candidatura României la NATO şi UE.

Încă detestat de extremele, marginale, ale spectrului politic – nostalgicii comunismului şi, respectiv, ultranaţionaliştii fascinaţi de Antonescu -, Regele Mihai inspiră respect majorităţii românilor. Unii dintre aceştia, într-un dureros exerciţiu de istorie contrafactuală, se întreabă adesea cum ar fi arătat România astăzi fără abdicarea din 47, fără sângeroasa dictatură comunistă şi tranziţia incoerentă care i-a urmat.