Dinți de lapte, un reper al cinematografiei românești recente
Anul trecut, Mihai Mincan revine cu Dinți de lapte, unul dintre cele mai puternice filme din 2025, un film care își provoacă spectatorul și refuză să se încadreze într-un gen anume, deși împrumută elemente de horror, thriller polițist și dramă de familie. Dinți de lapte, prezentat în premieră mondială în cadrul secțiunii competitive Orizzonti la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, este plasat într-un oraș minier aflat în declin, în 1989, și pornește de la dispariția bruscă a unei fetițe.
Corina Sabău, 10.01.2026, 12:00
În 2022, Mihai Mincan debuta cu „Spre Nord”, un film inspirat dintr-un caz real – migranți ascunși pe o navă de marfă – pe care regizorul îl transformă mai degrabă într-o reflecție cu miză etică decât într-un comentariu social propriu-zis, propunând un cinema mai abstract, care iese din tiparul filmului românesc ancorat în cotidianul imediat.
Anul trecut, Mihai Mincan revine cu „Dinți de lapte”, unul dintre cele mai puternice filme din 2025, un film care își provoacă spectatorul și refuză să se încadreze într-un gen anume, deși împrumută elemente de horror, thriller polițist și dramă de familie. „Dinți de lapte”, prezentat în premieră mondială în cadrul secțiunii competitive Orizzonti la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, este plasat într-un oraș minier aflat în declin, în 1989, și pornește de la dispariția bruscă a unei fetițe. Cazul este preluat de un polițist (jucat de István Téglás) constrâns de limitele sistemului, părinții (interpretați de Marina Palii și Igor Babiac) sunt paralizați de frică și vinovăție, iar tensiunea așteptării și lipsa răspunsurilor fisurează treptat echilibrul familiei. Povestit din perspectiva surorii fetiței dispărute, Maria (interpretată de Emma Ioana Mogoș), filmul evită o critică directă a comunismului și se concentrează pe lumea văzută prin ochii unui copil. Povestea se construiește din lucruri nespuse sau neînțelese, din discuții fragmentare cu ceilalți copii, adesea indiferenți la dispariția fetei, mixate cu muzici – ca Pet Shop Boys și Hot Butter -, sunete și imagini ale anilor ’80, și e traversată de o lumină anemică, melancolică, care dispare pe alocuri cu totul, lăsând loc întunericului.
Am discutat cu Mihai Mincan despre perspectiva aleasă în film, influențată de amintirile sale din copilărie și de experiențele personale legate de fiica sa, dar și de atmosfera plină de incertitudine și apăsare a anilor 89.
„Unul dintre motivele pentru care am ales perspectiva Mariei, sora fetiței dispărute, este în mare parte autobiografic. Relația mea cu fiica mea a contat mult — când era mică, a avut o intrare mai dură în lume, a vorbit târziu și petrecea mult timp uitându-se pe geam, la copaci, părea că are o lume interioară bogată, pe care nu o exterioriza. A trecut și prin episoade de teroare nocturnă, adică un fel de coșmaruri. Mi-am amintit că și eu aveam astfel de temeri, legate de întuneric, de formele care păreau să iasă de acolo. Așa că am simțit că pot scrie din această zonă, a lumii interioare a unui copil. În plus, filmul vorbește despre singurătate și confuzie, iar perspectiva copilului mi s-a părut cea mai onestă și potrivită să redea aceste sentimente, față de cea a unui adult, care are mai multe informații și e conectat diferit la lume. Și, este adevărat, și faptul că, la momentul Revoluției din 89, aveam 9 ani a jucat un rol foarte important. Am simțit că pot înțelege lumea în care se desfășoară dispariția fetiței. Era o lume golită, aproape suptă de orice formă de energie vitală, o lume din care mi-aduc aminte foarte bine de sunete, culori, texturi. Este o lume care mi-e aproape în continuare.”
În film, István Téglás interpretează milițianul care anchetează dispariția Alinei Lucaciu. Actorul a mărturisit că inițial i-a fost teamă de acest rol, din cauza clișeelor asociate, dar scenariul i-a dezvăluit o latură mai umană și empatică a personajului, un personaj nuanțat, prins între limitele instituției pe care o reprezintă și capacitatea de a recunoaște suferința familiei. Mihai Mincan ne vorbește despre colaborarea cu István Téglás și despre cum au construit împreună un personaj de milițian care iese din tiparele clasice.
„Despre asta am vorbit mult cu István și a fost principalul motiv pentru care el a acceptat rolul. Prima noastră discuție despre film, când i-am spus că îmi doresc să colaborăm, a pornit de aici: i-am spus că vreau să construiesc un milițian care să nu fie tipul de milițian pe care l-ai văzut, ca spectator, în majoritatea filmelor românești. Cu István mai colaborasem, știu cum e, știu ce poate, știu ce îmi oferă. E un om extraordinar de generos în sens larg și îl consider și un prieten bun, nu vorbim zi de zi, dar de fiecare dată când ne întâlnim există o înțelegere și o acceptare reciprocă. Personajul interpretat de el este, la rândul lui, copleșit de lumea în care trăiește și de sistemul în care activează. Dar, cu toate că trăiește în această lume rece și gri, păstrează o urmă foarte clară de empatie față de drama prin care trece familia fetiței dispărute. Pentru că eu refuz să cred că toți milițienii din perioada aia, din communism, erau niște brute. Refuz să cred că un om, mai ales unul care avea copii, ar fi fost incapabil să relaționeze sau să înțeleagă drama unei familii care își pierde copilul. Un astfel de personaj, construit doar ca brută, ar fi fost fals față de ce cred eu că erau, de fapt, oamenii în perioada respectivă.”
Directorul de imagine al filmului „Dinți de lapte” este George Chiper-Lillemark, iar montajul a fost realizat de Dragoș Apetri. Marius Leftărache și Nicolas Becker au compus muzica, iar Cyril Holtz a realizat mixajul de sunet. Scenografia este semnată de Anamaria Țecu, iar realizarea costumelor a fost coordonată de Dana Păpăruz.
