Două expoziții ale artistului Ștefan Câlția

Sfârșitul anului 2021 a adus două expoziții simultane ale marelui artist aproape octogenar Ștefan Câlția - Albastru de hotar, în București, și Glăjărie. Apropierea de un meșteșug, în Iași, nord-estul României.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Ion Puican, 25.12.2021, 16:16

Sfârșitul anului 2021 a adus două expoziții simultane ale marelui artist aproape octogenar Ștefan Câlția – „Albastru de hotar”, în București, și „Glăjărie. Apropierea de un meșteșug”, în Iași, nord-estul României. Două fațete ale aceluiași creator – pictură și sticlărie – glăjărie, adică tehnica veche a fabricării manuale a sticlei. Absolvent de Arte Plastice la clasa unui mare maestru român, Corneliu Baba, Ştefan Câlţia se defineşte drept un pictor al cerului, iar critica l-a încadrat în genul picturii realismului fantastic. Temele sale principale sunt insula, zborul, personajele hieratice, simbolurile creştine.

Despre „Albastru de hotar” şi propunerea adresată vizitatorilor am stat de vorbă cu curatorul Vladimir Bulat:

„La București văd o expoziție compactă, o expoziție micuță, dar foarte intensă din toate punctele de vedere. De pildă, în cele câteva lucrări, artistul acoperă jumătate de secol de creație. Sigur că nu a fost intenția artistului, a fost intenția mea curatorială de a arăta această consecvență și preocupare a artistului Ștefan Câlția pentru habitat, pentru ce înseamnă locuire, pentru ce înseamnă o casă. El ne arată că există o anumită scară a locuirii, există o anumită dimensiune a hainei existențiale și anume casa. Oamenii, pe vremuri, construiau atât cât le trebuia. Și lucrul acesta Ștefan Câlția vrea să îl și conserve în pictura lui. Aș putea să spun că acest cuvânt „hotar” pe care l-am folosit ca titlu în expoziție, se referă la un contur. El se referă de fapt la o graniță, la o limită, dincolo de care aproape că încetezi de a fi om. La asta m-am referit când am folosit „hotar”. Albastru, însă, e cumva o culoare generică a satului transilvănean, care de fapt arăta în Imperiul Austro-Ungar românitatea. În zona rurală, țăranii trebuiau să-și vopsească fațadele în albastru pentru a arăta că ei sunt români. Asta cumva e partea administrativă a dimensiunii albastrului.

Când Ștefan Câlția și-a reamenajat, împreună cu Livia Câlția, casa din satul Șona (centrul României), a revenit la acest albastru ancestral pentru că îl găsea peste tot în primele straturi ale caselor vechi, adică în straturi succesive de var care se tot dădeau de-a lungul anilor cel mai prezent era un albastru. Albastrul acela a vrut să-l readucă la ordinea zilei, îndemnând și pe ceilalți săteni să facă așijderea. Or, propria lui casă, e de fapt un proiect estetic pe care îl readuce în propriul lui sat. El a plecat din sat și s-a întors. Și s-a întors de fapt de unde a plecat, readucând o întreagă lume, de la felul în care oamenii își construiau casa, până la felul în care se îmbrăcau, cum mâncau, cum se comportau și cum interacționau între ei, arătând de fapt o armonie indestructibilă între lume și om. Se pare că astăzi tocmai firescul e cel pe care trebuie să îl cauți, pe când el a existat și aproape că nu mai există. Mai presus de orice, Ștefan Câlția este o imensă conștiință publică, estetică și artistică. El se exprimă ca un pictor, dar spune mult mai mult decât o spune un pictor, altul decât Ștefan Câlția.”

Vladimir Bulat ne-a vorbit atât despre originile artistice ale lui Câlția, despre influențele din pictura sa, dar şi despre cum a recreat artistul lumea satului natal în pânzele sale:

„Satele oltenești sunt destul de plicticoase, astăzi. Pe când, uite, Ștefan Câlția reușește de pildă prin decupajul fațadelor, să decupeze o bucată de cer în formă de casă. Satul nu e doar o adunătură de case în care oamenii trăiesc cumva impersonal, fiecare intră în celula lui cum se stă la blocuri, în marele oraș, unde depersonalizarea este maximă, ci satul de fapt trebuie să funcționeze ca un organism unic. Tocmai de aceea, de pildă, Ștefan Câlția a refăcut fierăria din sat și la casele care acum se restaurează și apoi se vopsesc în albastru, la un moment dat se folosesc niște detalii metalice care se fac acolo, la fierăria care a renăscut în inima satului. În primul rând, trebuie să înțelegem că Ștefan Câlția este pictor, și pictorul nu se naște într-un deșert, numai un om neîmplinit, de fapt, crede că el rescrie mereu istoria artei. Bunăoară, Ștefan Câlția are niște referințe în zona, știu eu, a picturii olandeze. Trebuie văzută opera lui contextual și cumva dintr-o perspectivă istorică. Aici, în expoziţie, ce s-a ales este cumva și un decupaj din ceea ce a lucrat în 2021, dar și lucruri în care eu arăt o continuitate a anumitor teme.”

Matei Câlția, fiul artistului Ștefan Câlția, artist la rândul său și curatorul expoziției „Glăjărie. Apropierea de un meșteșug” de la Iași, ne-a destăinuit conceptul care a dat naștere expoziției-omagiu pentru vechile ateliere de sticlărie:

„Expune un proiect la care am lucrat împreună în anul acesta, un proiect pe care îl aveam în gând de mai mulți ani și la care acum ne-am încumetat, un proiect care pleacă de la naturile lui statice și de la poveștile lui vizavi de obiectele de sticlărie din casa părinților lui, din satul sud-transilvănean. Și astfel am strâns o colecție de 20 de lucrări de pictură în care apar vase, obiecte de sticlărie medievală târzie, și în plus am încercat în toată această primăvară-vară care au trecut, să căutăm formele, să înțelegem meșteșugul și să facem o primă încercare de a reconstitui, de a reface aceste vase. Expoziția conține aproape 150 de astfel de obiecte de sticlă. Meșteșugul sticlăriei este în principal întâlnit în Transilvania, datorită nobilimii de acolo și faptului că erau parte din Imperiul Habsburgic. Mai târziu, aceste sticlării tradiţionale, glăjării, au fost falimentate de apariția fabricilor și a proceselor mecanizate, de ideea de lucru la bandă, apărută cu Ford, care au schimbat modul de fabricare a sticlei și astfel s-au produs cantități mai mari. Apariția gazului, a căii ferate, toate au schimbat modurile în care se putea lucra și brusc, aceste ateliere cu foarte multă muncă fizică au devenit nerentabile și astfel în bună măsură meșteșugul s-a pierdut.”