35 de ani de la Proclamația de la Timișoara

Lunile care au urmat Revoluției române din decembrie 1989 au fost confuze, tipice unei societăți care voia să se regăsească.

Steliu Lambru, 17.03.2025, 16:45

Lunile care au urmat Revoluției române din decembrie 1989 au fost confuze, tipice unei societăți care voia să se regăsească. Revoluționarii de la Timișoara, locul de unde s-a dat semnalul revenirii României la lumină după decenii de beznă comunistă, grupați în societatea ”Timișoara,” au redactat în martie 1990 celebra Proclamație. Ea a fost un adevărat manifest civic în care se schița drumul democrației pe care România avea șansa să meargă.

La 35 de ani de atunci, Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, crede că Proclamația este o dovadă că majoritatea societății românești nu reușise să scape mental din trecutul care încă o ținea prizonieră.

”Proclamația de la Timișoara reprezintă ideea unei părți din societatea românească. Anul 1990 este, din toate punctele de vedere, un an de cotitură. Este anul Proclamației de la Timișoara, este anul primelor alegeri din 20 mai și este anul mineriadelor. Astfel că un an care va începe sub semnul speranței se va termina sub semnul dominației Frontului Salvării Naționale și plebiscitării lui Ion Iliescu. Din acest punct de vedere, viziunea Proclamației de la Timișoara este una izolată în contextul românesc. Ceea ce reclama Proclamația de la Timișoara nu reflecta aspirațiile majorității românilor. Din acest punct de vedere, Proclamația de la Timișoara are o condiție aparte, este și solitară, și vizionară. Este solitară pentru că se desparte de curentul majoritar, este vizionară pentru că în ea găsim de fapt tot ceea ce vom încerca să edificăm în acești 35 de ani.”

Proclamația de la Timișoara cerea economie de piață, libertate de exprimare, pluripartidism și alte drepturi ale omului. Ioan Stanomir spune însă că acestea însemnau lucruri diferite pentru românii de atunci.

”Depinde de ce înțelegem. Economie de piață nu însemna piață liberă, ci mai degrabă abundență în raport cu mizeria din trecut. Libertate nu însemna neapărat pluralism, ci libertate în cadrul Frontului Salvării Naționale. Pluripartidism nu însemna confruntarea liberă între partide, ci adeziunea la acest tip de entuziasm al Frontului Salvării Naționale. Nuanțele sunt foarte complicate și e de ajuns să ne uităm la imagini de atunci pentru a înțelege, de fapt, cât de pauperă, de imatură, de traumatizată era societatea românească de atunci.”

L-am întrebat pe Ioan Stanomir care este locul Proclamației de la Timișoara în cadrul reformelor care au urmat anului revoluționar 1989? ”Este un document central-european care ar fi putut fi subscris și de cehi, și de maghiari, și de polonezi. România a fost binecuvântată să aibă această parte de Vest deschisă către lume, iar Timișoara a reușit, în acele momente, să fie un fel de avangardă a sincronizării românești cu Occidentul.

România este o țară diversă în care fiecare părticică își are locul ei. Dar prin ceea ce a făcut în decembrie 1989 și după aceea, Timișoara este total diferită de restul țării. Și trebuie să avem o imensă datorie de recunoștință față de cei care, în singurătate, izolați, denunțați, au gândit la acest viitor. Lor trebuie să le fim recunoscători, nu celor care au câștigat alegerile. Cei care au câștigat alegerile în mai 1990, au guvernat pentru acel moment. Cei care au scris Proclamația de la Timișoara s-au gândit la cei pe care, uneori, nici nu au mai apucat să-i vadă, dar la care s-au gândit cu dragose și cu afecțiune ca la generații care vor crește în libertate.”

Cel mai controversat punct al Proclamației de la Timișoara a fost punctul 8. În el se cerea ieșirea din viața publică a foștilor demnitari comuniști și a membrilor fostului aparat de represiune. Fenomenul a fost denumit ”lustrație” și a fost prezent în toate țările foste comuniste.

Ioan Stanomir: ”Lustrația a înseamnat, de fapt, încercarea de a bloca accesul la funcții numite și alese a celor care făcuseră parte din nomenclatura comunistă, incluzând aici și poliția politică. Și avem și răspunsul la întrebarea de ce nu a putut fi aplicată lustrația? Pentru că lustrația ar fi însemnat despărțirea poporului român de cel mai drag fiu al său, de Ion Iliescu. Ion Iliescu este o personalitate suficient de complexă pentru a fi trăit mai multe vieți. Ion Iliescu din 1990 nu este Ion Iliescu cel care a prezitat la admiterea României în NATO și la începutul integrării europene. Dar Ion Iliescu din 1990 era mai aproape de Gheorghiu-Dej și de Iosif Vissarionovici Stalin decât de președintele echilibrat din ultimul mandat pe care l-a servit ca șef de stat.”

Ce înseamnă Proclamația de la Timișoara azi, pentru noua generație? Ioan Stanomir: ”Înseamnă, de fapt, busola care trebuie să ne ghideze. Înseamnă demnitate umană, pluralism, libertate, economie de piață, Occident, patriotism. Să nu uităm patriotismul, dar nu patriotismul demagogic ci patriotismul harnic, sănătos, al celor care muncesc.

Noi trebuie să regăsim această demnitate a muncii, nu în sensul oribil și sinistru al deceniilor de comunism. Pentru că în comunism, poate că ar trebui să spunem acest lucru oamenilor acestei țări, oamenii care au muncit au fost oprimați de oamenii care au condus. Iar partidul comunist, sub diferitele sale întruchipări, nu i-a reprezentat niciodată pe cei în numele cărora vorbea. Așadar, demnitatea muncii e demnitate umană. Toți cei care muncesc, sub diferite forme, toți cei care sunt creativi trebuie respectați. Respectul datorat celuilalt este temelia democrației și este singura alternativă la barbarie, despotism și totalitarism.”

Proclamația de la Timișoara din 1990 este documentul fără de care nu poate fi înțeleasă România de după 1989. Ea face parte din actele mărețe ale istoriei românilor din secolul XX, în ciuda deziluziilor care au urmat.