Chiaburii

Pentru comuniști, oamenii cei mai valoroși dintr-o societate și care erau împotriva lor erau principalii dușmani. Țăranii cei mai harnici, cei mai respectați și cei mai educați mai fost primele vicitime de la sate ale instaurării regimului. Denumiți în batjocură ”chiaburi”, cu un cuvânt de origine turcă, ei au fost calomniați, deposedați de bunuri ori aruncați în închisori.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 08.06.2026, 15:15

În limbajul cu care regimul comunist și-a caracterizat adversarii, o carieră aparte a făcut-o cuvântul ”chiabur”. Intrat în limba română din turcă, se pare că forma lui este ”kibār” și provine din arabă unde este forma de plural pentru ”mare”, ”important”, ”senior”, ”învățat”. Printr-o conotație ideologică agresivă, termenul a devenit peiorativ și a fost folosit împotriva țăranilor care se opuneau politicii economice a guvernului comunist impus de Uniunea Sovietică pe 6 martie 1945. Tradițional, așa-numiții chiaburi reprezentau elita satelor, deși nu li se spunea așa înainte de venirea comuniștilor. Însă ideologia a forțat sensul socio-economic și i-a inclus și pe țăranii mijlocași, pe cei care aveau o mică avere, pe comercianții de la sate. Chiaburii erau și ”dușmani ai poporului”, folosind o altă expresie celebră în limbajul anilor 1950, care avea o acoperire mult mai largă. În arsenalul imprecațiilor comuniste, chiaburii erau trădători deoarece nu își plăteau cotele către stat, ascundeau alimente în anii foametei, erau speculanți și, în general, complotau. Lupta guvernului comunist împotriva celor mai capabili oameni din lumea satului a însemnat lupta împotriva performanței.

În anii 1990, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a desfășurat un proiect de interviuri în lumea satului privitoare la sovietizare, schițarea figurii chiaburului fiind un demers important. Ion Agrigoroaiei a fost un istoric din Iași și în 1995 își amintea ce însemna ca, în anii 1950, să nu ai ”dosar bun” sau să fii copil de chiabur.

”Era perioada în care erau umăriţi fiii de chiaburi. Unii chiaburi erau considerați chiaburi fiindcă aveau un cazan de făcut ţuică şi plăteau un om care să-i ajute la fabricat alcoolul. Alții erau fii de preoţi care au avut de suferit, şi în timpul facultăţii şi la repartiţie. Li se tăia, de pildă, accesul la învăţământul superior. Ani la rând s-a menţinut această restricție. Am avut un coleg, este un distins profesor la Liceul internat, profesor de română. Și-a dat şi doctoratul, dar a trebuit să plece la ţară fiindcă nu avea dosarul cum se cerea.”

Inginerul Vlad Nisipeanu a fost activist comunist încă din perioada ilegalității, dinainte de 1945. În această calitate a asistat la campania de colectivizare a satelor și a văzut cum se fabricau chiaburii. În 1999, el recunoștea absurdul situațiilor la care fusese martor.

”Unii oameni întrebau Ce chiabur sunt eu? Ce e aia chiaburi? I se răspundea: chiaburul este un om înstărit. Omul întreba din nou: Păi nu pe țăranul înstărit trebuie să te bazezi? Te bazezi pe ăla care nu munceşte, care e sărac că nu muncește? Erau unii săraci-săraci, nu aveau de unde. Dar alții erau săraci pentru că erau leneşi. Cei care munceau erau foarte uşor considerați chiaburi şi era o teroare să te treacă pe lista chiaburilor. Ce însemna aceasta? Erau cote mari de predat la stat gratuit: lână, lapte, carne, grâu, porumb. Şi dacă nu predai, după listele lor, îţi confiscau totul. Și dacă nu aveai nici pământ să-ţi ia, te băgau la arest. Şi aşa, pe unii oameni nevinovaţi îi făceau chiaburi. Ce li se reproșa? Că aveau cazan de ţuică. Şi ce mare lucru era că aveai un cazan de ţuică? Era o porcărie, o prostie. Dar atunci erai chiabur, exploatator. Rar erau, câţiva, în fiecare comună, să zicem unul … doi, care aveau maşină de treierat. Ăla era mare capitalist. Lui îi luau maşina de treierat, i-o confiscau şi i-o stricau. Sau era chiabur ăla care avea moară. Cam la două … trei comune era o moară. Îi luau moara și ăluia.”

Petre Gherman din comuna Cobadin, județul Constanța, a fost ceea ce s-a chemat un chiabur. În 1999, Gherman spunea cum ajunsese chiabur și cum oamenii obișnuiți alimentau stigmatul care îl izolase de restul comunității.

”Eu n-am fost colectivist că m-au încadrat chiabur, vai de capul meu! M-a făcut chiabur unul, Bucur îl chema. Ăsta era un golan de aici în sat şi regimul l-a luat şi l-a ataşat la Primărie. Activist de partid se socotea el, dar era misiunea de colector. Umbla încolo-încolo şi spunea de fiecare om că uite aşa a făcut ăla, asa făcut celălalt. El a spus la şedinţă despre mine: Trebuie să-l facem chiabur. A mai fost unul, Bozdoc, care mi-a făcut treaba asta. Și până la urmă m-au făcut chiabur, mi-au spus cînd au venit din centrul satului de la şedinţă: Băi, ştii că te-au făcut chiabur? Cum să mă facă, mă? i-am întrebat. Mi-au răspuns: Uite așa, te-au făcut chiabur că ai făcut înainte comerţ, ai făcut şi ai dres. Pe urmă, când mai mergeam prin sat și mai mă vedea câte unul îmi striga: Ce faci, băi, chiaburule? Mă uitam la el și-l întrebam: De ce-mi spui așa? Păi dacă te-au făcut chiabur, trebuie să-ţi spun chiabur! răspundea el.”

Chiaburii au fost oamenii satelor românești de dinainte de 1945 care au construit. Și-au muncit pământul, au ridicat case și drumuri, și-au întemeiat familii, au construit afaceri, au plătit impozite, au dat sânge pentru apărarea și facerea României din cele două războaie mondiale. Pentru toate acestea au fost pedepsiți de regimul criminal comunist care se declara, mai presus de orice, umanist.