50 de ani de la semnarea Actului de la Helsinki
După 1945, Europa a fost divizată brutal, iar speranțele europenilor ca la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, odată scăpați de fascism, să se reîntoarcă la normal fiindu-le spulberate.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 27.01.2025, 17:18
După 1945, Europa a fost divizată brutal, iar speranțele europenilor ca la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, odată scăpați de fascism, să se reîntoarcă la normal fiindu-le spulberate. Cortina de Fier care împărțea Europa în cea de Vest, prosperă și democratică, și cea de Est, pauperă și tiranizată de comunism, trecea prin mijlocul Germaniei și capitalei ei Berlin. Timp de aproximativ două decenii, până la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, cele două Europe se priveau cu ură și tensiunile ajunseseră la paroxism mai ales în timpul crizei rachetelor din 1962. Însă dacă în Europa de Vest se poate vedea voința acelor națiuni de a face parte dintr-un sistem democratic, în Europa de Est voința națiunilor ocupate de sovietici și împinse în ură împotriva celorlalți europeni era călcată în picioare. Revoltele anticomuniste din Polonia și Germania de Est din 1953, cea din Ungaria din 1956 și cea din Cehoslovacia din 1968, toate reprimate cu brutalitate de sovietici, dovedeau că est-europenii nu doreau să fie dușmanii vest-europenilor.
Însă odată cu trecerea timpului și schimbarea de generații și atitudinile aveau să se schimbe. Europenii, cei din vest și cei din est, aveau să găsească soluția pentru a trăi în pace și propuneau concepte noi precum destinderea în relațiile de pe bătrânul continent. Noile mentalități s-au materializat în crearea Conferinței de Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), forum de discuții despre chestiunile spinoase dintre europeni. Capitala Finlandei, ca țară neutră, a fost aleasă pentru prima întâlnire a forumului în luna iulie 1973. A urmat o altă reuniune la Geneva, în septembrie 1973, și după doi ani, în august 1975, la Helsinki era semnat Actul Final, din partea României semnătura fiind a lui Nicolae Ceaușescu. Deși avea relevanță europeană mai ales, până la urmă, 57 de țări, unele din America de Nord și Asia, au semnat și ele Actul.
Diplomatul și profesorul Cristian Diaconescu, fost ministru de externe, a descris schimbările survenite în relațiile europene. ”Din anii ‘70 se intrase, totuși, între cele două blocuri într-o logică de încercare de calmare, încercare de relaxare. Încep negocierile preliminare din 1972, treptat se ajunge în a se conveni ca această conferință de la Helsniki de la 1 august 1975 să adopte un Act Final care să cuprindă patru domenii, semnat de toate statele europene la acea dată, de Canada și de Statele Unite, mai puțin Albania care nu a vrut să participe.”
Cele 10 articole ale Actului sunt cunoscute și ca Decalogul Conferinței și ele sunt enunțațte astfel: egalitatea suveranităților și respectarea drepturilor care derivă din ea; abținerea de la amenințarea cu forța sau folosirea forței; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială a statelor; reglementarea pașnică a disputelor; neamestecul în afacerile interne; respectarea drepturilor omului și a drepturilor fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie și credință; drepturi egale și autodeterminare pentru popoare; cooperare între state; încredere reciprocă și în legea internațională. Cristian Diaconescu a rezumat principiile din care a derivat Decalogul.
”Actul Final de la Helsinki s-a referit la patru domenii. Primul domeniu era domeniul politico-militar care curpindea zona politică și militară evident, integritatea teritorială, definirea frontierelor, rezolvarea pașnică a disputelor și implementarea măsurilor de creștere a încrederii și securității. Al doilea domeniu se referea la dimensiunea economică. Al treilea la dimensiunea umanitară și aici, adecvat problemelor zilelor noastre, discutăm despre libertatea de migrație, reunificarea familiilor divizate prin frontiere interne, schimburile culturale, libertatea presei. Și, în sfârșit, ultimul capitol era în ceea ce privește consacrarea unei periodicități a mecanismelor, a dezbaterilor și a studiului implementării. Au mai avut loc reuniuni ale Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa cum au fost cele de securitate și cooperare în Europa înainte de 1990, în 1977 și 1978 la Belgrad, în 1980 și 1983 la Madrid și în 1986 și 1989 la Viena. Și ajungem în 1990, timp de doi ani, când a devenit Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în cadru multilateral instituționalizat pe aceste patru paliere. OSCE, CSCE din acea perioadă, era singura organizare multilaterală care dezbătea asemenea subiecte.”
După 1990, când valul revoluțiilor civice al anului 1989 a măturat tiraniile comuniste din jumătatea de est a Europei, noile schimbări au atins și moștenirea Actului Final de la Helsinki. El a rămas valid și în locul CSCE apărea Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) printr-un nou document.
Cristian Diaconescu. ”S-a adoptat Documentul de la Viena. Acest document se referea exact la măsurile de creștere a încrederii și securității. Ce conținea acest document? O disponibilitate de notificare reciprocă în legătură cu activități militare, în legătură cu diverse acțiuni cu conotații politico-militare care ar putea genera o amenințare. Și atunci, pentru a nu se interpreta într-un sens sau în altul transfrontalier o astfel de dezvoltare era necesară avertizarea timpurie.”
Începând cu anii 1970, europenii au știut să dea o nouă arhitectură de securitate continentului lor. Provocările anilor care au urmat nu au lipsit, iar cazurile de destrămare a fostei Iugoslavii, cel mai tragic, și cel al fostei Cehoslovacii au testat viabilitatea principiilor și conceptelor de securitate comună și cooperare. Moștenirea Actului Final de la Helsinki a dus la întărirea convingerii că războiul nu este o soluție, însă astăzi europenii trebuie să fie pregătiți pentru orice.
