Biserica Ortodoxă Română şi Holocaustul

Relaţiile dintre Biserică şi evrei a fost una rece în decursul istoriei. Dar în anii 1930-1940 ea a atins limitele respingerii.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 29.10.2018, 09:16

Relaţiile
dintre Biserică şi evrei a fost una rece în decursul istoriei. Dar în anii
1930-1940 ea a atins limitele respingerii atunci când majoritatea bisericilor
creştine europene au avut atitudini contradictorii legate de populaţia
evreiască trimisă în lagăre şi nimicită. Nici Biserica Ortodoxă Română nu a
făcut excepţie de la regulă, ea trecând prin toate atitudinile faţă de evreii
din România.

Ion Popa
este autorul volumului The Romanian Orthodox Church and the Holocaust în care inventariază
toate tipurile de antisemitism şi de atitudine ale Bisericii Ortodoxe Române în
anii Holocaustului: Primul
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea a făcut în 1936-1937 unele
dintre cele mai virulente declaraţii antisemite, care i-au asigurat alegerea ca
prim-ministru în primele guverne dictatoriale ale lui Carol al II-lea. Sunt oraşe şi ţinuturi întregi, spunea el în
1937, unde nimic nu mai este românesc decât sărăcia, mizeria cea neagră şi
umbra spinului. Îţi vine să-i plângi de milă bietului popor român căruia evreii
îi storc şi măduva din oase. A ne apăra este o datorie naţională şi patriotică
iar nu antisemitism. A nu reacţiona, a nu activa spre a scăpa de această plagă
înseamnă a fi nişte laşi, indolenţi şi a ne duce de vii la groapă şi la pieirea
ce ne aşteaptă. Sfântul Sinod al Bisericii îşi declarase încă din 1937
susţinerea pentru orice politici care ar duce la eliminarea străinilor, prin
care se înţelegea în proporţie de 99% evrei. În martie 1938, acelaşi Sfânt
Sinod a decis să interzică oricărui evreu care nu-şi putea dovedi cetăţenia
română să se convertească la ortodoxie, într-un context în care cetăţenia
evreilor români era contestată.

Anii
1940 au însemnat trecerea dela rău la mai rău. În timpul guvernării
patriarhului Miron Cristea câteva sute de mii de evrei şi-au pierdut cetăţenia
română. Dar şi succesorul acestuia a urmat linia antisemită generală a epocii.
Ion Popa: După alegerea lui
Nicodim Munteanu ca patriarh, Sfântul Sinod a votat din nou în 1939
interzicerea convertirii evreilor care nu-şi puteau dovedi cetăţenia şi a
introdus măsuri draconice pentru orice convertire a evreilor. Semnalul era
clar, Bisericii nu-i păsa de evrei şi îi voia cât mai repede eliminaţi din ţară.
Deşi patriarhii Miron Cristea şi Nicodim Munteanu au fost din raţiuni politice
împotriva asocierii cu Garda de Fier, alţi membri ai conducerii Bisericii, sute
şi chiar mii de clerici ortodocşi au susţinut deschis Legiunea Arhanghelului
Mihail. Sunt de notorietate legăturile pe care mitropoliţii Nicolae Bălan al
Ardealului şi Visarion Puiu al Bucovinei le aveau cu Garda de Fier. Cât
priveşte clerul, un exemplu este suficient. La alegerile generale din 1937, 33
din cei 103 candidaţi ai partidului Totul pentru Ţară erau preoţi ortodocşi,
deci aproape o treime. După invazia Uniunii Sovietice din 1941 şi începutul
distrugerii fizice a comunităţii evreieşti din România, Biserica Ortodoxă a
fost, în acelaşi timp, indiferentă, activă în distrugerea comunităţii evreieşti
şi în câteva cazuri salvatoare a evreilor.

În
anii 1940 antisemitismul Bisericii Ortodoxe Române s-a manifestat deplin cu
argumente teologie răspândit mai ales prin presă. Ion Popa: Presa
Bisericii a devenit un vehicul de propagare a antisemitismului virulent. În
reviste ale Bisericii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, teritoriile în
care s-au înregistrat cele mai multe victime, moartea evreilor era întâmpinată
cu bucurie. În diferite articole publicate în 1941-1943, evreii erau descrişi
drept blestemaţi
de Isus, fii ai Satanei, rătăcitori şi fără o patrie întrucât ispăşesc o pedeapsă
divină ca unii care au violat legământul cu Dumnezeu. În alte articole
îndemnul era clar de a lua sabia
în mână şi de a nimici pe evrei. Aceste articole erau în presă bisericească,
ele nu erau marginale. În aprilie 1942, patriarhul Nicodim însuşi a dat frâu
liber unui antisemitism feroce atunci când a spus într-o predică intitulată Cuvânt pentru post, oştire şi ogor că
evreii sunt suflete ticăloase, mercenari ai bolşevismului, soldaţi ai Satanei,
popor care a chemat singur blestemul asupra lui şi a fiilor lui de când a
spânzurat pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre. Acele
cuvinte au fost publicate în revista oficială a Sfântului Sinod, cea mai
importantă revistă a Bisericii Ortodoxe, exact când zeci de mii de evrei erau ucişi
de autorităţile române în Transnistria.

Dar atât
comportamentul ierarhiei superioare ortodoxe cât şi a clericilor de rând a fost
şi în direcţia salvării unora dintre nefericiţi. Ion Pop: Chiar patriarhul Nicodim a trimis în anul 1942 către diverse
instituţii ale statului câteva scrisori din partea unor evrei convertiţi care
îi fuseseră adresate. Nicodim însă nu a insistat în niciun fel pentru ca
drepturile acestor oameni să fie respectate, cu atât mai puţin nu a apărat
drepturile evreilor neconvertiţi. Alexandru Şafran, şef-rabinul comunităţii
evreieşti, îl menţionează pe Nicodim de mai multe ori în memoriile sale şi de
fiecare dată este critic punând inactivitatea patriarhului în contrast cu
eforturile nunţiului papal Andrea Casulo care a oferit un ajutor constant
comunităţii evreilor în timpul Holocaustului. În memoriile sale, Şafran
vorbeşte în schimb cu elogiu despre mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan.
Şafran spune că Bălan a vorbit cu Antonescu pentru stoparea deportării celor
aproximativ 230.000 din Vechiul Regat către lagărul de exterminare de la Belzec
(pronunţie: Beljeţ) în vara anului 1942.

Comportamentul
Bisericii Ortodoxe Române în timpul Holocaustului a fost unul sinuos, de la
antisemitism deschis şi violent până la salvare şi calcule politice.