Democraţia română renăscută

Istoricii şi politologii au spus că anul 1989 a fost întoarcerea la democraţie, o întoarcere pe care oamenii obşnuiţi au privit-o mai ales ca pe o redare necesităţilor elementare care definesc fiinţa umană.

Steliu Lambru, 21.12.2015, 16:55

În martie 1945, prin şantajul sovietic, se instaura guvernul condus de Petru Groza, controlat de partidul comunist. Acea dată a fost considerată de regimul comunist, până în 1989, ca un adevărat moment fondator. În realitate, guvernul Groza a fost cel care a lichidat democraţia în România timp de aproape o jumătate de secol. Modelul comunist a însemnat inocularea în minţile oamenilor a unui mod de a privi lumea din punctul de vedere al statului construit pe ideologia marxist-leninistă. Statul era cel care gestiona totul, de la economie la timpul liber al cetăţenilor, şi se amesteca peste tot. Statul comunist este responsabil de atrofierea gândirii libere, de hipertrofiere a urii şi intoleranţei, de nimicire a liberului arbitru.

Începutul manifestaţiilor anticomuniste de la Timişoara din 16 decembrie 1989 a fost ceea ce aşteptau aproape toţi românii. Istoricii şi politologii au spus că anul 1989 a fost întoarcerea la democraţie, o întoarcere pe care oamenii obşnuiţi au privit-o mai ales ca pe o redare necesităţilor elementare care definesc fiinţa umană. Iar spiritul cel mai deplin în care un cetăţean îşi poate exprima tot ceea ce simte că are de împărtăşit în spaţiul public a redevenit politica. În 22 decembrie 1989, fuga lui Nicolae Ceauşescu de pe acoperişul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român a fost semnalul descătuşării, a fost semnalul renaşterii. Euforicelor ore şi zile care au urmat căderii clicii lui Nicolae Ceauşescu i-au urmat obişnuirea cu noua situaţie. Însă ea a însemnat foarte curând formarea unei atitudini de negare a victoriei obţinute cu sânge, de profundă frustrare şi de sentimentul de neputinţă în a schimba starea de lucruri cât mai repede. Triumfului i-au luat locul cinismul şi nostalgia.

Politologul Ioan Stanomir crede că data de 22 decembrie 1989 are toate atributele unui moment fondator, în acest caz, refondator. ”22 decembrie reprezintă indiscutabil punctul final al intervalului comunist. Este bine să subliniem acest fapt fiindcă unii dintre oamenii politici care s-au afirmat după decembrie 1989 au încercat să minimalizeze dimensiunea anticomunist-democratică a manifestaţiilor populare care au dus la căderea regimului Ceauşescu. Insist asupra acestei dimensiuni. Nu a fost vorba doar despre înlăturarea unui dictator care a dezonorat această ţară, ci şi despre afirmarea unor valori care deşi nu erau foarte clar precizate, erau subsumate unei dorinţe de a elimina regimul comunist cu tot cortegiul său de privaţiuni materiale şi de restrângeri politice dramatice ale libertăţilor.”

Democraţia română s-a refăcut cu mare greutate şi au existat câteva pietre de încercare pe care le-a trecut cu mare efort. Prima a fost moştenirea trecutului comunist şi folosul lui în noua societate. Moştenirea a însemnat reforma economică care a adus concedieri, închiderea de fabrici şi uzine şi nesiguranţa zilei de mâine. A doua a fost întoarcerea la România de dinainte de 1945 şi la privirea critică asupra moştenirii democratice din urmă cu 50 de ani. A treia, şi nu cea din urmă, a fost sentimentul inutilităţii sacrificiului tinerilor din timpul revoluţiei. În ciuda dorinţei de a se desprinde de trecutul recent, oamenii au ajuns să resimtă democraţia ca pe o povară. Debarasarea de tarele comunismului se dovedea un proces de durată pe care puţini l-au înţeles corect atunci: ca pe un efort dureros de separare a binelui public de răul public, de a avea o privire către trecut şi una aţintită către viitor.

Ioan Stanomir. ”22 decembrie este asemenea lui Ianus, un eveniment cu două feţe. Pe de o parte este momentul de celebrare a libertăţii, pe de alta este momentul în care începe aventura teroriştilor. Dacă nu ar fi fost teroriştii şi dacă nu ar fi fost morţile survenite în circumstanţe extrem de dificil de elucidat până astăzi, probabil că 22 decembrie ar fi avut o altă posteritate. Nu trebuie să uităm că există un cimitir al Eroilor Revoluţiei şi că persoanele înmormântate acolo sunt în cea mai mare măsură rezultatul acţiunii misterioşilor terorişti de după 22 decembrie 1989.”

Democraţia română renăştea iar pluralismul opiniilor era un semn de însănătoşire societală. Renăşteau partidele istorice desfiinţate de regimul comunist, oamenii erau liberi să propună idei şi să treacă la acţiune. Vocile lor erau din ce în ce mai mult ascultate şi comportamentul politicienilor se adecva pe cererea electoratului. Ioan Stanomir. „22 decembrie 1989 a fost într-adevăr un moment de fraternitate şi de fraternizare după care a urmat destul de repede o dezunire profundă a corpului politic. Cetăţenii din România au fost împărţiţi, iar factorii care i-au împărţit au fost Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu, odată cu asumarea partizană a moştenirii lui 22 decembrie şi prin confiscarea acestei moşteniri în beneficiul unui partid-stat. A fost începutul sfârşitului pentru acest vis, această iluzie a fraternităţii. 22 decembrie a rămas o simplă zi, ceea ce a urmat a fost în serie istorică tragedia teroriştilor, luna inauarie 1990 cu manifestaţiile partidelor democratice şi reprimarea lor violentă, luna februarie 1990, martie 1990 şi incindetele de la Târgu Mureş, Piaţa Universităţii şi, în cele din urmă, mineriada din iunie 1990.”

Pe 22 decembrie 1989, România ştia ce avea de făcut după ce scăpase de cea mai detestabilă formă de tiranie din istoria sa: comunismul. Democraţia liberală se întorsese şi, cu toate neajunsurile ei, rămânea cel mai bun sistem politic pentru care muriseră aproximativ 1200 dintre cei mai buni români.