Fanariotismul în spațiul românesc

Secolul al 18-lea este cunoscut în istoria României ca secolul fanariot după numele cartierului Fanar din Constantinopol, de unde proveneau principii Munteniei și Moldovei.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 14.05.2018, 14:29

Secolul al 18-lea este cunoscut în
istoria României ca secolul fanariot după numele cartierului Fanar din
Constantinopol, de unde proveneau principii Munteniei și Moldovei. Tradus în
limbajul istoriografiei universale, secolul fanariot românesc s-ar numi l’ancien régime. Considerat de perioada
romantică un secol al corupției și decăderii generalizate, istoricii de azi
cred că el a fost și un secol al culturii și căutărilor.

Fanarioții erau membri ai familiilor
aristocratice grecești bogate care se ocupau cu comerțul în capitala otomană. Fanarioții
controlau Patriarhia ecumenică și pătrunseseră și în ierarhia administrativă
otomană, unde erau mai ales dragomani (traducători) ai Înaltei Porți și ai
ambasadelor din capitala otomană. Din punct de vedere cultural, epoca fanariotă
este sinonimă cu părtrunderea stilului de viață oriental și al moravurilor
acestuia și cu consolidarea creștinismului ortodox de limbă greacă în toate spațiile
de influență ale turcilor. Uneori, fanariotismul a fost denumit și bizantinism.
De fapt, fanariotismul începe din a doua jumătate a secolului al 17-lea, alți
istorici îl consideră un corespondent oriental al barocului.

Formal, fanarioții apar în istoria
României în 1711 în Moldova, când ultimul principe Dimitrie Cantemir se
refugiază în Rusia, și 1716 în Muntenia. Pentru mai bine de 100 de ani, pe
tronurile celor două principate române s-au așezat mai mulți principi din
familii de origine greacă precum Mavrocordat, Caragea, Suțu, Mavrogheni,
Moruzi, albaneză ca Ghica, dar și din familii românești grecizate precum Callimachi
și românești pure ca Racoviță și Sturdza.

Romantismul a pus pe seama
orientalismului și a fanariotismului responsabilitatea înapoierii economice și
lipsa reformelor politice din societatea românească. Dar trebuie spus că dintre
fanarioți s-au recrutat noile elite naționale care au susținut modernizarea și
scoaterea societății românești de sub moravurile de până în anul 1800. Istoricul
Georgeta Penelea-Filiti a arătat ce percepții au rămas până azi legate de
moștenirea fanariotă care, formal, a dispărut în 1821, după revoluția condusă
de Tudor Vladimirescu. Cercetările
făcute și nedate publicității în legătură cu istoria României arată că există
două epoci de maxim interes. Una este epoca veche, când dacii și romanii erau
aici, când era un imperiu și nimeni nu mai era ca noi. Și mai este apoi epoca
fanariotă. Antichitatea este o epocă de glorie, aceasta e o epocă de criticat.
Tot ce a ost rău a fost făcut de fanarioți. Se spune că astăzi ne purtăm așa
din cauza fanarioților. Sigur că mentalitatea noastră de azi nu este neapărat o
consecință, dar omul este bucuros că are pe cine să dea vina fără să se mai
controleze pe sine, să se gândească la ce a făcut el. Această imagine nu s-a
creat acum, ea a fost creată de istoriografia romantică în frunte cu Bălcescu
și Kogălniceanu, au fost și greci care i-au demonetizat total pe fanarioți.
Rezultatul a fost cu totul negativ. Însă a venit Nicolae Iorga spre sfârșitul
secolului al 19-lea şi a încercat să pună lucrurile la punct.

Capitalele celor două principate, București
și Iași, erau două capitale orientale, după modelul epocii, în cel mai clar
sens al cuvântului. Puținele surse iconografice din secolul al 18-lea ne arată
un București și un Iași în care predomină casele de mici dimensiuni și câteva
biserici, pe malul unor râuri de importanță modestă. În secolul următor, cele
două capitale tind să capete identități urbane mai pronunțate, Bucureștiul
începând să capete o importanță ceva mai mare. Capitala Munteniei este
reprezentativă pentru acea perioadă deoarece era cel mai mare oraș, aici se
întâlneau interesele economice ale regiunii și, după 1800, și interesele
politice ale marilor Puteri europene ca Franța și Anglia. Bucureștiul
începutului de secol 19 era un amestec de etnii, un nod economic în creștere,
de categorii sociale în schimbare, de reforme, de crize de autoritate și
instituții în formare. Elitele imaginau formule statale și căutau susținere în
cancelariile Marilor Puteri. Într-o mare măsură, fizionomia Iașiului, capitala
Moldovei, corespundea celei bucureștene.

Istoriografia română, în cei 200 de
ani, a avut în general interpretări nefavorabile fanarioților și istoriei lor.
Însă în ultimii ani unii autori au revizuit acei ani și privesc mai obiectiv
perioada. Georgeta Penelea-Filiti crede că a venit momentul ca detașarea să
restituie locul pe care îl merită secolul al 18-lea românesc, unul fără patimă. Tudor Dinu nu-și propune
nici să-i laude, nici să-i înjure pe fanarioți, ci pur și simplă să prezinte
istoria Bucureștiului în toate aspectele posibile. În momentul în care te
adâncești în viața bucureșteană de secol fanariot, de secol 18, constați
prezența și influența, contribuția, ctitoriile esențiale pentru oraș ale acelor
greci. De ce? Pentru că în spațiul românesc sunt câteva elemente dinamice:
grecii, evreii și armenii. Dintre aceștia, românii s-au apropiat cel mai mult
de greci. Această legătură sufletească între greci și români s-a întărit în
acea perioadă. Negustorii, mișcarea comercială, acea piață a Bucureștilor, au
format punctul de confluență al unor curente de idei cu totul neașteptate,
organizarea comerțului, obiceiurile, legăturile localnicilor cu grecii. Deasupra
tuturor erau domnii fanarioți. Este o imagine echilibrată și corectă, nouă
pentru foarte multă lume.

România s-a despărțit de Fanar acum aproape două
secole. Moștenirea acestuia este încă discutată și pluralitatea părerilor
despre ea nu poate fi decât un semn al maturității și al detașării. (