George Enescu şi regimul comunist

Considerat cel mai mare compozitor român din toate timpurile, care a beneficiat de comentarii extrem de elogioase, George Enescu (1881-1955) are o operă impresionantă.

Steliu Lambru, 23.09.2013, 09:37

Considerat cel mai mare compozitor român din toate timpurile, care a beneficiat de comentarii extrem de elogioase, George Enescu (1881-1955) are o operă impresionantă. Este trecut în istoria muzicii secolelor 19 şi 20 şi se bucură de recunoaştere internaţională. Dar Enescu nu are o biografie tocmai onorabilă. El beneficiază şi azi de un cult al personalităţii moştenit de la politica culturală a regimului comunist. Istoricii însă au descoperit în arhive că artistul şi intelectualul Enescu a fost cu mult inferior omului Enescu, colaborator al regimului comunist instalat în România cu sprijinul armatei sovietice începând cu anul 1945.

În ciuda prieteniei arătate ocupantului şi regimului său marionetă, George Enescu a fost o ţintă pentru organele de urmărire informativă ale regimului comunist care l-au supravegheat îndeaproape. Istoricul Adrian Cioroianu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, a explicat acest paradox. ”George Enescu era o ţintă pentru că majoritatea intelectualilor, dacă nu toţi, erau o ţintă la începutul anilor ’50. Era o ţintă chiar dacă George Enescu a plecat într-o manieră atipică pentru exilul românesc, destul de comună pentru un intelectual de la sfârşitul anilor ’40. Plecarea lui a fost negociată. Înainte de a pleca din România, Enescu, care era absolut inocent în probleme de politică, s-a lăsat manipulat într-o manieră agresivă de către regimul comunist, începând cu un turneu în URSS în 1945 şi până la insistenţele soţiei, lui care îi spunea ce să facă în relaţia cu Petru Groza. Enescu a fost folosit într-o manieră atât de perversă şi lipsită de scrupule. A fost şi deputat în primul parlament ales în urma fraudei imense din ’46, la celebrele alegeri din 19 noiembrie, din partea Blocului Partidelor Democratice condus de PCR. După care a plecat, sau i s-a dat voie să plece, într-un turneu în America şi apoi a rămas în Occident. Din acest motiv a fost supravegheat. Toţi erau supravegheaţi, ar fi fost supravegheat cu siguranţă dacă rămânea în România. Elementul de noutate fundamental este că a fost supravegheat, deşi plecase cu voia regimului, deşi schimba scrisori cu Petru Groza.”

Cultivarea ambiguităţii, atât faţă de prieteni, cât şi de duşmani, a fost una dintre esenţele stalinismului. Adrian Cioroianu consideră că naivitatea politică, oricum greu de măsurat, a lui George Enescu este un exemplu în ceea ce priveşte tratamentul la care poate fi supus un intelectual atunci când se află în anturajul unui regim criminal. ”Cazul lui George Enescu a fost în felul următor: în 1945 a fost invitat şi încurajat de regimul de la Bucureşti să facă un turneu în Uniunea Sovietică şi a fost uimit de primirea pe care a avut-o acolo. Lumea venea, săli de spectacole pline, a cântat cu David Oistrah. Întors în ţară, a fost folosit într-o manieră criminală. Era dus la întâlniri cu oameni ai muncii, la sediile ARLUS (Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică), şi povestea celor care veneau despre succesul culturii în Uniunea Sovietică, în toamna anului 1945. De-asta spuneam că a fost naiv. Nu se compară cu scriitorul Sadoveanu care şi-a negociat orice fel de mişcare. Sadoveanu a fost un profitor şi un intelectual care a trăit în simbioză cu regimul. Nu-l putem suspecta de naivitate pe Sadoveanu. A fost un cămătar al propriului lui talent, s-a vândut pe bani şi pe avantaje, ceea ce nu a fost cazul lui Enescu. Groza cred că s-a bucurat că Enescu pleacă pentru că n-avea niciun fel de spirit politic şi nu glumesc atunci când spun că soţia lui îi spunea ce să facă şi cu cine să vorbească. În rest, el stătea, compunea, avea viaţa unui intelectual care efectiv trăia în lumea muzicii. Regimul a fost interesat să plece, cu condiţia să nu-l vorbească de rău. Nu-l văd compunând ode pentru pentru Stalin şi pentru Uniunea Sovietică. Dacă se încăpăţâna să rămână în ţară, avea toate şansele să moară într-o închisoare. Era sincer monarhist, sincer democrat, sincer pro-occidental, dar suficient de naiv ca să aibă impresia că lumea iubeşte arta în Uniunea Sovietică. Dar nu vedea şi partea cealaltă, că nu aveai ce iubi acolo: ori îl iubeai pe Stalin şi te plecai în faţa lui, ori te retrăgeai în lumea artelor şi încercai să rezişti cultural.”

Dar Adrian Cioroianu crede că idealismul lui Enescu nu-l scuteşte de o privire critică din partea posterităţii. ”Ce trebuie să facă un intelectual? Care e rolul unui intelectual în momentul în care ţara dă de greu? Care e mesajul moral pe care îl transmite? În momentul în care ţara e cucerită, hai să plecăm la Paris? Ce-ar fi fost dacă regele Ferdinand pleca şi el la Paris, cu regina Maria, în timpul primului război mondial? Întreb: care e mesajul moral al unei plecări încurajate? Să spun foarte deschis că regimul avea nevoie de Egizio Massini, un dirijor care făcea tot ce îi spunea Petru Groza, avea nevoie de Matei Socor, care conducea Radioul naţional şi care fost o unealtă incredibilă a comunizării României, deşi venea dintr-o familie foarte bună. Comuniştii, de ăştia aveau nevoie. Din acest motiv era lăudat George Enescu, dar trebuia, în acelaşi timp, să stea la locul lui.”

Relaţia privilegiată a lui Enescu cu regimul comunist a însemnat un beneficiu reciproc. Şi este încă un exemplu de cum naivitatea, ca şi buna intenţie, poate fi un ajutor dat terorii.