Internaționala Securităților

Securitățile țărilor din Europa Centrală și de Est au avut cam același comportament timp de mai mult de 40 de ani.

Steliu Lambru, 02.03.2020, 14:30

După 1945, anul în care Uniunea Sovietică a ocupat integral Europa Centrală și de Est după înfrângerea Germaniei naziste, în istoria regiunii începea un nou regim: comunismul. Niciodată aplicat înainte de 1917, creație a unei grupări radicale marxiste conduse de rusul Vladimir Ilici Lenin, regimul comunist s-a bazat pe represiune și teroare puse în practică de poliția politică.

Indiferent că s-a numit CEKA, NKVD ori KGB în URSS, AVH în Ungaria, SB în Polonia, StB în Cehoslovacia, STASI în Germania de Est ori Securitate în România, ea a avut aproximativ aceeași structură și misiune: să reprime orice încercare de a submina autoritatea regimului prin culegerea de informații și prin eliminare fizică. Modelul a fost inventat de celebrul Felix Dzerjinski, primul șef al sângeroasei instituții responsabile de zeci de milioane de victime în Uniunea Sovietică, și apoi implementat în țările ocupate.

Securitățile țărilor din Europa Centrală și de Est au avut cam același comportament timp de mai mult de 40 de ani. Dacă ele s-au comportat asemănător atât timp, care a fost soarta lor după 1989, atunci când regimul comunist și-a dat binemeritatul sfârșit? A fost soarta lor diferită?

Istoricul Marius Oprea, cu care am discutat despre ce s-a întâmplat cu aparatele de represiune după anul 1989, crede că soarta lor nu a fost diferită, cu o singură excepție: cea a STASI din fosta Republica Democrată Germană:

”În toate țările foste comuniste sunt comportamente ale fostelor structuri informative cam la fel, dar în unele locuri foștii ofițeri de informații n-au mai putut să se manifeste. Un exemplu foarte bun este fosta RDG unde toți ofițerii STASI au fost luați de pe liste, cine ce a făcut. După caz, au fost deferiți justiției, dar în orice caz nu au mai lucrat în sistem. Cât am fost eu în arhivele STASI, mai bine de o lună, împreună cu Ticu Dumitrescu, invitați de Joachim Gauck, șoferul meu care mă lua cu taxiul de la hotel și mă ducea la STASI era un fost ofițer STASI care ajunsese taximetrist. Știa deja drumul. Acolo însă a fost o problemă de securitate națională pentru că germanii din vest voiau să știe cu ce germani din est puteau sta de vorbă.”

Istoricii care studiază istoria contemporană și spațiul fost sovietic vorbesc despre o ”internațională a Securităților”, cu trimitere la conceptul de internațională pe care țările socialiste l-au promovat cu asiduitate. Această ”internațională cekistă”, așa cum o denumește istoricul francez Emmanuel Droit, este modelul care a făcut ca destinul celor care au făcut parte din structurile informativ-represive ale țărilor lor să fie cam același după 1989. Opinia generală care condamnă prezența foștilor membri ai structurilor represive în viața publică în calitate de îmbogățiți peste noapte, formatori de opinie și politicieni nu vrea să țină cont de faptul că în 1989 toți cetățenii au devenit liberi, deci și foștii securiști. Marius Oprea, el însuși autor al unui volum de succes despre carierele foștilor ofițeri ai Securității române, a arătat că în toate țările foste comuniste, exceptând cazul est-german, foștii securiști și copiii lor au devenit noile elite.

”În fostele țări comuniste, din nefericire, într-un grad mai mare sau mai mic, aceste foste structuri și-au păstrat puterea. Exact cum s-a spart unitatea fostei Securități române, așa s-a spart și unitatea de acțiune a serviciilor din țările frățești ale Pactului de la Varșpovia. Înainte de ‘89 exista o colaborare măcar formală între toate serviciile, între toate aceste Securități din țările foste comuniste. Ele făceau schimb de informații, cu ungurii de pildă securiștii români aveau relații foarte bune când era vorda de dat și primit informații despre disidenți și opozanți politici. Sau făceau schimburi de tehnologie, românii aveau schimburi cu est-germanii și cu cehoslovacii. Avem un subiect de mândrie națională, ca să zic așa. Românii, în 1949, au pus la punct sistemul prin care telefonul putea fi folosit ca receptor, adică se putea asculta prin telefon.”

Cu toate că pare paradoxal pentru un român obișnuit, Marius Oprea afirmă însă că în cazul Securității române gradul de recuperare a foștilor ofițeri a fost mai mic decât în cazul altor țări foste socialiste: ”Am participat la un colocviu, singurul care s-a ținut pe această temă, la Weimar, în 2003, care a adunat din diferite țări specialiști din serviciile de informații, eu am fost unul dintre puținii istorici. Colocviul a avut ca obiect comunicări din diverse țări privind ce s-a întâmplat cu Securitățile din fiecare țară. La acest capitol, România stătea cel mai rău, la gradul de recuperare a structurilor fostelor poliții politice comuniste. De ce? Pentru că, în România, în condițiile revoluției din decembrie 1989 și loviturii de stat dată revoluției de structura promoscovită condusă de Iliescu, armata și Securitatea nu mai aveau încotro. Nu mai puteau da înapoi după ce făcuseră ce făcuseră la Timișoara și București. Înghițind în sec, au fost nevoiți să se dea cu oamenii Moscovei, așa cum a fost ministrul apărării Vasile Milea în dimineața zilei de 22 decembrie când și-a pus pistolul la piept.”

Cum evoluția jumătății estice a Europei sovietizate după 1945 a fost similară până în 1989, ce a urmat după 1989 nu avea cum să fie diferit. Încă un exemplu de cum, în istorie, asemănările sunt mai mari decât am crede.