Mănăstirile închinate
În istoria ecleziastică a spațiului românesc a existat, din secolul al XVI-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, practica închinării mănăstirilor. ”Închinarea” era ceea ce am denumi astăzi o donare.
Steliu Lambru, 24.11.2025, 14:46
În istoria ecleziastică a spațiului românesc a existat, din secolul al XVI-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, practica închinării mănăstirilor. ”Închinarea” era ceea ce am denumi astăzi o donare. Principii și marii boieri români donau așezămintelor monastice creștin-ortodoxe din Orient mănăstiri de pe teritoriul Țărilor Române cu bunurile pe care le dețineau ele. Astfel, 220 de lăcașuri monahale au fost închinate Muntelui Athos, Sfântului Mormânt de la Ierusalim, patriarhiei Alexandriei, mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai și altor așezăminte monastice. Dintre mănăstirile închinate, 130 erau în Muntenia și 90 în Moldova.
Tudor Dinu este profesor la Universitatea din București și autor al unui volum despre mănăstirile închinate. ”Și eu știam că românii au închinat aceste mănăstiri, în primul rând, pentru a-i ajuta pe frații de credință aflați sub stăpânirea musulmanilor. Statistic vorbind, acum mi-am dat seama că principalul motiv din cele douăsprezece pe care le trec în revistă este falimentul mănăstirilor noastre. Ele dădeau faliment și atunci erau chemați manageri competenți de peste hotare. Este o surpriză, cel puțin pentru mine a fost. Motivele sunt multe, inclusiv vizitele unor personalități din Orientul creștin care îi fascinează pe boierii români.”
Documentele de cercetat pentru un interval de timp atât de mare, 300 de ani, aduc unele surprize. „Am urmărit tot tipicul închinărilor și al dezînchinărilor, căci există și dezînchinări. Am văzut închinări făcute cu toată inima, am văzut și închinări abuzive. Am văzut, de asemenea, și nu mă așteptam, că perioada maximă a închinărilor nu este perioada fanariotă. Ea este undeva între 1620-1635 în Muntenia și 1665-1680 în Moldova. Avem destule cazuri în care fanarioții se opun închinărilor. Fanarioții încercau să păstreze un echilibru fragil cu cercurile locale de putere. În jurul anului 1800 nu mai voiau noi și noi închinări care să le atragă dușmani.”
Tudor Dinu a privit la cei din mănăstirile închinate și la bunurile pe care le gestionau. ”Studiind viața din mănăstiri am ajuns la concluzia că, spre deosebirile de mănăstirile pământene, mănăstirile închinate aveau foarte puțini călugări. Statisticile pe care le avem arată că cele mai multe mănăstiri aveau un călugăr sau doi, greci desigur. Existau și soboare mixte, dar sunt mai puțin importante. O mănăstire de cinci, șase, zece călugări era una uriașă. În opoziție cu numărul foarte mic de călugări se găsește numărul uriaș de tipuri de proprietăți pe care le aveau aceste mănăstiri. Erau nu numai moșiile și viile de care știam noi, dar și orașe întregi. Existau orașe care aparțineau integral unior mănăstiri. Capitala de azi a Republicii Moldova Chișinău aparținea integral mănăstirii Galata și Patriarhiei Ierusalimului. Botoșaniul de dăruit de un fanariot, integral, Patriarhiei Antiohiei prin intermediul mănăstirii Sf. Nicolae Popăuți din Botoșani. Mai existau cârciumi, case, astăzi le-am zice sonde de petrol adică puțuri cu păcură. Existau cariere de piatră, cafenele, băi turcești, hanuri. Ca atare, am putea caracteriza aceste mănăstiri drept adevărate grupuri de companii. Un stareț care este singur, sau are două ajutoare, este pus în fața unei activități manageriale extenuante. Stareții acestor mănăstiri se ocupă în foarte mare măsură de management. Acolo unde sunt foarte puțini ei nu mai au timp de activitate culturală. Evident că activitate culturală există la Cotroceni și la Văcărești unde erau soboare mai mari. Dar există mai ales activitate spirituală și economică.”
În spatele veniturilor pe care le generau activele mănăstirilor închinate era munca unor oameni. Tudor Dinu. ”Dincolo de călugări și de starețul care era un CEO, am zice astăzi, al unei mari companii, îi vedem pe cei care făceau munca adevărată în mănăstiri. Erau două categorii. Erau așa-numiții poslușnici sau scutelnici care, cel mai adesea, nu erau localnici deoarece ar fi provocat o pierdere pentru finanțele statului. Ei erau străini. În Muntenia erau mai ales balcanici, creștini balcanici, dar existau și scutelnici unguri. În Moldova proveneau nu numai din Balcani, ci și din zona actualei Ucraine, înspre Rusia și Galiția, deci oameni deseori specializați în funcție de specificul mănăstirii. Dacă mănăstirea era într-o zonă vini-viticolă, mulți erau vieri. Dacă mănăstirea avea mulți stupi, erau prisăcari. Dar alții aveau specializări cu totul deosebite, la Trei Ierarhi întâlnim și un traducător, un tălmaci, în limba epocii.”
Mănăstirile închinate aveau și sclavi al căror statut varia de la o epocă la alta și de la un proprietar la altul. Tudor Dinu. ”Existau și țiganii robi. Uneori, mănăstirile mari precum Cotroceni sau Radu-vodă, aveau câteva sute de suflete. Se socotea sălaș de țigani un bărbat împreună cu marea familie care duceau greul treburilor și care aveau un regim de viață care îi determina deseori la fugă. Din păcate, de multe ori, stareții preferau să obțină nenumărate ordine de căutare a țiganilor în loc să le ofere condiții mai bune, care să-i facă să rămână pe loc. Deseori, țiganii nu erau specializați, dar specializările erau interesante. Pe lângă cele tradiționale de fierar, căldărar, cărămidar, lingurar existau foarte mulți țigani bucătari, lăutari și vizitii.
În 1863, sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, având sprijinul întregii clase politice, statul român seculariza întreaga avere a mănăstirlor închinate.
