Minciuni despre economie în comunism
Regimul comunist a excelat în câteva practici: violență, încălcarea drepturilor și minciună. Întreaga raportare a regimului la realitate era minciună, începând de la marile chestiuni până la micile detalii. Practica de a minți mergea mână în mână cu cenzura, iar în economie minciuna era chiar o strategie vitală a regimului pentru supraviețuirea sa.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 22.06.2026, 13:26
Minciuna generalizată a fost o trăsătură definitorie a regimului comunist. În cazul său, nici nu se mai poate lua în calcul un grad de miciună publică existent în orice tip de societate și regim politic. Prin toate formele sale de manifestare, ea a atins limitele maxime de până acum. Ceea ce făcea atotputernică minciuna comunistă era frica pe care o răspândea: nu putea fi contrazisă deschis fără ca individul care ar fi făcut-o să se supună unor riscuri majore pentru libertatea și viața sa și a celor apropiați. Minciuna comunistă era grosolană și agresivă, în contradicție cu realitatea. Iar minciuna despre performanțele economice și nivelul de trai al individului și societății nu era mai prejos. De fapt, minciuna despre economie și nivelul de trai era un efect firesc al lipsei de libertate, în general. Una dintre obsesiile ideii comuniste era economia dirijată și unul dintre dușmani era libertatea economică. De la statisticile manipulate grosolan și declamarea dezvoltării accelerate a țării până la negarea stării economice disperate și a penuriei în care se zbăteau românii, minciunile despre economie și nivelul de trai au cuprins întregul spectru. De altfel, criza economică generalizată a regimurilor comuniste a fost cea care a dus, în anul 1989, la prăbușirea lor.
Paradoxal, memoria socială a perpetuat minciunile regimului comunist în democrație, atunci când societatea a redevenit liberă. În România de azi există aceeași practică a răspândirii minciunilor de dinainte de 1989, practică întâlnită în toate societățile foste comuniste. Istoricul Cosmin Popa de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” al Academiei Române, autor de studii și volume despre economia regimului comunist românesc, explică paradoxul supraviețuirii minciunilor din comunism, însușite și de noile generații de români născute după prăbușirea lui.
”Ar fi foarte simplu să spun cum se mințea în comunism: toată lumea mințea. Dar nu cred ca am înțelege de ce rezistă astăzi minciunile comunismului, de ce sunt mai puternice decât oricând și de ce modelează, în continuare, societatea și morala publică. Așa că, mi-am îndreptat eforturile de a înțelege către raționalizare pentru că am observat că aici avem de-a face cu un mecanism cumulativ al minciunii. Este o radicalizare a minciunii. Există un istoric, Hans Mommsen, care a scris foarte mult despre Holocaust și care vorbește despre o radicalizare cumulativă a deciziei Holocaustului. Adică s-a pornit de la o idee și s-a ajuns, prin radicalizare, prin interacțiunea cu evenimentele exterioare, la decizia finală a Holocaustului, așa cum a fost ea fixată în a doua jumătate a anului 1942. La fel se întrâmplă și în comunism.”
Cosmin Popa a identificat și ceea ce a făcut ca regimul Ceaușescu să fie și mai respingător din punctul de vedere al minciunii publice. ”Comunismul e o ideologie condamnată la succes, condamnată la progres. Însă ceea ce particularizează comunismul românesc, într-o manieră extrem de pregnantă, este faptul că a reușit întotdeauna să evite dilema autoreflecției. Acesta ar fi fost un scenariu, când te oprești și vezi ce s-a întâmplat. Al doilea scenariu, pe care l-au ales comuniștii români, a fost adoptarea strategiei infailibilității, în sensul în care noi am făcut totul bine. Tot ceea ce n-a fost bine trebuie imputat acțiunii externe, personajelor depășite, moarte, destituite. Dar, în general, eșecul era pus pe seama influenței externe. Această strategie a infailibilității a permis un lucru fundamental, și anume, să încetinească foarte mult amorsarea anticomunistă a societății. S-a mers din minciună în minciună radicalizată în acest mecanism cumulativ până când societatea însăși a ajuns să accepte regimul, să trăiască într-un fel de conivență organică cu el. Ceea ce explică, din foarte multe puncte de vedere, saltul de succes care s-a petrecut după 1989.”
Cosmin Popa a identificat șapte tipuri de minciuni de dinainte de 1989 care astăzi fac carieră, atât în rândul generațiilor vârstnice și nostalgice, cât și în rândul celor tinere, mai intelectuale: minciuna independenței economice românești, minciuna occidentalizării și a liberalizării regimului, minciuna modernizării economice, minciuna egalitarismului, minciuna colaborării intelectualilor cu regimul, minciuna recuperării valorilor culturale burgheze, minciuna bunului Ceaușescu și a anturajului său nefast. La acestea se mai pot adăuga și altele precum minciuna patriotismului Securității, aparatul de represiune. Din cele șapte tipuri de minciuni, cel puțin patru au legătură cu economia. Cosmin Popa a ținut să adauge că aceste minciuni au generat atunci un element fundamental pentru comportamentul individual și societal al omului din România comunistă, pe care l-a moștenit și România postcomunistă.
”S-a creat, astfel, o industrie a minciunii la care s-a adăugat corupția. De ce? Pentru că propaganda nu este de ajuns, propaganda, împreună cu represiunea, nu sunt suficiente să facă o asemenea societate să funcționeze. Mai trebuie ceva, încă un ingredient, care face această societate acceptabilă și face minciuna acceptabilă de cei care trăiesc în ea. Iar acest ceva este corupția. Această corupție dă forță societății să funcționeze, creează sisteme de valori, modelează morala publică și, în cele din urmp, creează un tip de simbioză naturală între regim și societate.”
Însă minciunile din România comunistă nu mai pot păcăli, chiar dacă astăzi sunt la modă, ele rămân ceea ce au fost. Pentru că adevărul este întotdeauna mai puternic și iese la suprafață.