Nicolae Iorga 150

În galeria figurilor trecutului românilor, cea a istoricului Nicolae Iorga este printre cele mai încărcate de semnificație pozitivă.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 28.06.2021, 12:12

În
galeria figurilor trecutului românilor, cea a istoricului Nicolae Iorga este
printre cele mai încărcate de semnificație pozitivă. Acest fapt are două
explicații. Prima este una politică, și anume aceea că Nicolae Iorga a fost
asasinat în noiembrie 1940 de un grup de legionari în pădurea de la Strejnicu,
din nordul Bucureștiului. Iorga fusese învinovățit de legionari de moartea
liderului lor Corneliu Zelea Codreanu în 1938 iar moartea sa violentă a făcut
ca el să fie mitizat. A doua explicație, la fel de importantă ca prima, a fost cantitatea
imensă de producție intelectuală pe care a lăsat-o în urmă: aproximativ 20.000
de articole de presă și 1200 de volume și broșuri.

Academia
Română a marcat recent trecerea a unui secol și jumătate de la nașterea lui
Iorga din 1871 printr-o expoziție și un catalog cu documente personale
facsimilate și fotografii inedite. Eroul aniversat se născuse la Botoșani, în
nord-estul României, ca fiu al unui avocat. A studiat istoria la universități
din România, Italia, Franța și Germania și a abordat cele mai variate subiecte
și teme de istorie a României și istoriei universale. A abordat și alte domenii
culturale cum ar fi literatura și critica literară, editarea de documente,
istoria artei, filosofia istoriei. Poliglot, Iorga era fluent în limbile de
circulație internațională de la acea vreme și s-a simțit atașat de curentul cultural
al sămănătorismului care glorifica figura țăranului.

Iorga
a făcut și politică la cel mai înalt nivel și, așa cum aminteam anterior,
politica a fost cea care i-a adus sfârșitul tragic. A fost șef de partid,
parlamentar, prim-ministru între anii 1931-1932. Din punct de vedere politic a
fost conservator, antisemit și adept al autoritarismului. A fondat Partidul
Naționalist Democrat împreună cu avocatul A. C. Cuza în 1910 și în preajma
primului război mondial a fost adept al intrării României în război alături de
statele Antantei, Franța, Marea Britanie și Rusia. A fost profesor și apropiat
al regelui Carol al II-lea, în a cărui camarilă a și intrat la sfârșitul anilor
1930.

Președintele
Academiei Române Ioan-Aurel Pop, la lansarea expoziției despre Iorga la 150 de
ani, a explicat aderența istoricului la ideea cea mai puternică a timpului său,
la naționalism. Evocarea lui
Nicolae Iorga nu se poate face simplu, câteodată nu se poate face deloc fiindcă
a avut o personalitate copleșitoare. Multe din punctele vieții sale sunt
discutabile și s-au bucurat de asaltul criticilor: de la activitatea din
tinerețe până la faptul că a condus un partid care s-a chemat naționalist și
până la tentele unora dintre creațiile sale. Iorga a trăit într-o perioadă
postromantică, într-un fel de romantism întârziat, care acorda națiunilor rolul
fundamental în istorie. De altfel, tinerețea și maturitatea lui Iorga se
confundă cu perioada destrămării imperiilor multinaționale și a formării
statelor naționale în Europa Centrală și de Sud-Est. Cea mai răspândită și
avansată idee a popoarelor ghidate de elitele secolului al 19-lea avea ca idee
emanciparea colectivă, lupta pentru libertate națională. Prin urmare Iorga s-a
considerat și s-a declarat un naționalist.

Astăzi,
privind în urmă, generațiile noi sunt tentate să blameze alegerile făcute de
înaintașii lor. Însă Ioan-Aurel Pop a insistat asupra puterii de seducție pe
care o idee o exercită la vremea ei. Naționalismul exprima pe atunci dragostea pentru identitatea popoarelor
prin limbă, obârșie, credință, tradiții, folclor. Acea identificare a
intelectualilor, a elitei educate, cu propriile popoare devenite între timp
moderne, a fost cultivată, susținută și teoretizată de romantism începând cu
Johann Gottfried Herder. De aceea, pentru Nicolae Iorga romantismul era aproape
sinonim cu naționalismul. Nicolae Iorga pune semnul egalității între școala
romantică și școala naționalistă, consideră că activitatea istorică de caracter
romantic era consacrată unor scopuri naționaliste. El pretinde că Școala de
Înalte Studii de la Paris era cea care îl deprinsese să se îndrepte dinspre
curentul romantic, adică naționalist, înspre metoda severă și strictă a
mărturiei documentelor.

Forța
incredibilă pe care a avut-o naționalismul în secolul al 19-lea nu a fost deloc
de neglijat. Acea forță se poate observa chiar și azi deși nu mai este idee
centrală. Ioan-Aurel Pop. Astăzi
noi spunem că prin romantism s-a deșteptat spiritul național iar în vremea lui
Iorga se spunea că se deșteptase spiritul naționalist. Poporul, prin care Iorga
înțelegea țărănimea, și era firesc pentru că peste 90% dintre români erau
atunci țărani, era creatorul tuturor valorilor naționale. El întruchipase
națiunea în toate timpurile care nu era altceva decât o ipostază a țărănimii.
Prin urmare, pentru Iorga, a fi naționalist însemna a fi democrat deoarece
națiunea era reprezentată de țărani. Etimologic vorbind, explica Iorga,
termenii latin și grec care exprimă noțiunea de popor, adică populus și demos, erau
sinonime. Și atunci, cum națiunea era egală cu poporul și cu naționalismul iar
demosul cu democrația ele erau noțiuni sinonime. Iar dacă naționalismul
întruchipa forma superioară de solidaritate a poporului, atunci el nu putea fi
decât democrație. Acesta era naționalismul în concepția lui Nicolae Iorga.

Fiecare
generație are crezurile ei și nu de puține ori credințele aduc mai mult rău și
suferință decât ar fi intenționat s-o facă. Istoria nu judecă oamenii și ideile
lor dar trebuie să le explice. Avantajele posterității sunt că ea poate evalua
ceea ce pentru anterioritate era un viitor neclar.