Nicolae Titulescu și diplomația română în Europa anilor 1930

Diplomațiile țărilor care gravitează în jurul celor puternice au întotdeauna misiunea de a fi cu un pas înaintea evenimentelor. Ele trebuie să descifreze tendințe și intenții dacă este posibil chiar înainte ca ele să apară. Diplomațiile țărilor-satelit sunt prezente în capitalele și în toate locurile unde se iau decizii importante și de multe ori ajung chiar în poziții privilegiate.

Steliu Lambru, 16.09.2024, 16:02

Diplomațiile țărilor care gravitează în jurul celor puternice au întotdeauna misiunea de a fi cu un pas înaintea evenimentelor. Ele trebuie să descifreze tendințe și intenții dacă este posibil chiar înainte ca ele să apară. Diplomațiile țărilor-satelit sunt prezente în capitalele și în toate locurile unde se iau decizii importante și de multe ori ajung chiar în poziții privilegiate. Așa a fost și cazul diplomației române din perioada interbelică la cârma căreia s-a aflat o vreme și Nicolae Titulescu (1882-1941).

Sfârșitul primului război mondial lăsase în urmă o atmosferă tensionată și relații europene complicate, marcate de resentimente. Țările învinse din blocul Puterilor Centrale conduse de Germania nu se împăcau cu prevederile tratatelor de pace denumit generic ”sistemul de la Versailles”. Acesta însemna legalizarea pierderilor lor teritoriale și plata daunelor de război. Apariția Societății Națiunilor în 1919, strămoașa ONU de astăzi, era o încercare de a aduna la o singură masă reprezentanții tuturor națiunilor și de a discuta pentru a detensiona așteptările tuturor. România a fost o apărătoare a sistemului de la Versailles și a Societății Națiunilor prin care starea de fapt să fie menținută. Iar unul dintre cei mai activi diplomați a fost amintitul Nicolae Titulescu.

Jurist de formație, Titulescu se născuse la Craiova, în sudul României. Face politică în cadrul Partidului Conservator Democrat și este adeptul intrării României în primul război mondial alături de Franța. După război, este ministru plenipotențiar în Marea Britanie, iar între anii 1928-1936 este ministru de externe în câteva guverne. Din 1921 este delegat permanent al României la Societatea Națiunilor, fiind ales de două ori, în 1930 și 1931, președinte al acesteia.

Iosif Igiroșianu a fost un diplomat descoperit de Nicolae Titulescu. În 1997, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Igiroșianu care a explicat de ce România s-a bucurat de o poziție privilegiată la Societatea Națiunilor și rolul pe care l-a jucat Nicolae Titulescu în obținerea ei. ”România era singura ţară din lume care avea o legaţie pe lângă Societatea Naţiunilor. Şi aceasta a fost acceptată de guvernul elveţian ca să-i facă o plăcere lui Titulescu. Pentru că Titulescu făcuse foarte multe lucruri pentru elveţieni, majoritatea adunărilor şi conferinţelor el le organiza în Elveţia pentru că-l interesa şi pe el. Și atunci, sigur că toate lucrurile acestea îi interesau pe elveţieni pentru că el a pus Geneva dintr-odată într-o lumină cu totul extraordinară.”

Astfel, în structura diplomației române, reprezentantul de la Geneva de pe lângă Societatea Națiunilor devenea mai important chiar decât ministrul de la Berna. Diplomatul de la Geneva era privit ca un negociator cu țările importante, pe când cel de la Berna era considerat doar un funcționar având doar legături cu țara unde era trimis. Diplomatul român de la Geneva era cel de la care se aștepta să-și facă prieteni printre politicienii cei mai importanți și diplomații cei mai influenți și să-și creeze legături pe care să le pună în folosul României.

Titulescu însuși a fost mai mult decât un reprezentat permanent al României la Geneva. La un moment dat, el a fost chemat să intermedieze o împăcare între guvernele francez și britanic. Prieten al premierului francez Pierre Laval, el era considerat un om foarte simpatic, cu multă prestanţă și foarte mult tact. Disputa dintre guvernele francez și cel britanic apăruse ca urmare a modului în care trebuia să fie tratată Germania. În general, Franța și Marea Britanie merseseră mână în mână în privința garanțiilor de securitate în Europa după primul război mondial. Cele două impuseseră semnarea tratatului de la Locarno în 1925 care garanta frontierele estice ale Franței. Însă la începutul anilor 1930, Marea Britanie propusese Franței o îmblânzire a politicii față de Germania, propunere pe care Franța nu o privea cu ochi buni din cauza temerii de renaștere a militarismului german. Bănuielile britanice mergeau și mai departe considerând că Franța încerca să domine Europa mai mult decât era capabilă Germania.

În acel climat tensionat dintre Londra și Paris a apărut și figura lui Titulescu. Rolul său împăciuitor a fost amintit și de Iosif Igiroșianu. ”Ăştia mari nu voiau să se coboare, să se roage de ceilalţi să vină la întâlniri. Contactele nu se făceau prin ministere, se făceau prin şefii guvernelor sau prin personalităţi politice mari. Şi atunci, ei aveau nevoie de Titulescu. El fusese multă vreme ministru în Anglia, avea foarte mulţi prieteni, și francezii nu voiau să se roage de englezi, iar englezii nu voiau să se roage de francezi. Voiau ca totul să se aranjeze printr-o terţă persoană care să sondeze mentalităţile, atitudinile, să discute și cu unii, și cu alţii.”

În 1936, Titulescu este îndepărtat din funcțiile publice din România din cauza antifascismului său și se exilează în Elveția și apoi în Franța. Va muri la Cannes în 1941, dezamăgit de cursul pe care o luase istoria.