Pro Memoria: Criza anului 1927
Criza democrației române începea să se manifeste în 1927, an crucial în istoria politică a României.
Steliu Lambru, 13.02.2017, 12:44
Momentele de criză în istorie nu anticipează niciodată la adevăratele proporții tot ce urmează. În prima jumătate a secolului XX, prăbușirea democrației a fost anunțată prin semnale de criză pe care omenirea le-a tratat adesea cu superficialitate și din speranța că lucrurile vor reintra în normal. Înainte de declanșarea celui de-al doilea război mondial, democrația a dat cîteva indicii în ceea ce privește dușmanii ei. În România, democrația a intrat în criză în februarie 1938 cînd regele Carol al II-lea a desființat partidele politice, a elaborat o nouă constituție și a instaurat propriul regim de dictatură.
Dar momentul 1938 nu a apărut dintr-o dată. Criza democrației române începea să se manifeste în 1927, an crucial în istoria politică a României. 1927 a însemnat moartea a două mari personalități politice, regele Ferdinand I și politicianul liberal vizionar Ion I. C. Brătianu, ambii cu merite mari în crearea României Mari. România interbelică nu a reușit niciodată să resoarbă șocul acestor pierderi care vor însemna pentru instituția monarhiei o degradare accelerată a imaginii sale și pentru PNL, partidul lui Brătianu, începutul unei perioade de frămîntări și de sciziuni. De asemenea, anul 1927 a adus o nouă problemă clasei politice și societății românești: asigurarea succesiunii la tron, moștenitorul lui Ferdinand fiind Mihai, nepotul său, în vîrstă de 5 ani.
Florin Müller, profesor de istoria contemporană a românilor la Facultatea de Istorie a Universității București, ne prezintă modul în care a fost afectată monarhia de moartea regelui Ferdinand I. “Moartea regelui Ferdinand I a fost semnificativă pe durata lungă a istoriei românești. O dată cu moartea regelui se deschide ceea ce în epocă se numea “chestiunea închisă”. Era vorba de actul de la 4 ianuarie 1926 cînd Carol, fiul lui Ferdinand, renunțase la drepturile sale de principe moștenitor. Prin moartea regelui Ferdinand problema moștenirii rămînea nerezolvată. Regența era o structură provizorie, un simulacru de monarhie, care nu rezolva conținutul acestei instituții a statului român. Regele Ferdinand nu a avut un stil autoritar asemănător cu al lui Brătianu, cu atît mai puțin al fiului său Carol al II-lea. Dar el a dat o impresie de soliditate și stabilitate monarhiei. Monarhia din timpul lui Ferdinand nu a avut derapajele către puterea absolută din timpul lui Carol al II-lea. Putem aminti și de propensiunile către autoritarism ale reginei Maria, dar ele nu au constituit adevăratul conținut al monarhiei lui Ferdinand. Regele Ferdinand a fost o imagine stenică a monarhiei, care era o instituție de reprezentare, nu una de putere reală.”
Moartea lui Brătianu nu a fost depăşită de PNL care nu a fost capabil să-i găsească un înlocuitor pe măsură. Acea incapacitate poate fi pusă pe seama manierei lui Brătianu de a exercita puterea în partid, crede Florin Müller. “Ion I. C. Brătianu este factorul generator și ordonator al democrației de tip liberal. El a permis o democrație limitată, în cadrele concepute de PNL, în sensul că reformele trebuia să se aibă loc la un palier superior. Puterea executivă decidea asupra puterii legislative. În anii ’20 caracteristica esențială a vieții politicii româneșți, care va avea efecte și în anii următori este aceea a hiperpersonalizării sale. Ion I. C. Brătianu concentrează foarte multă putere, liderii înșiși ai PNL exercită o putere mare față de canoanele sistemului democratic. Brătianu nu a permis, prin stilul său personal, crearea unei elite politice liberale în sensul clasic al termenului. Îi putem aminti pe I. G. Duca, urmașul său la conducerea partidului sau pe Vintilă Brătianu, fratele său, dar ei nu pot fi comparabili cu el. Duca se putea apropia într-o mică măsură de ceea ce fusese Brătianu, nu era însă cazul altor politicieni liberali.”
De criza liberalilor a profitat PNŢ, partid înființat în 1926, ca opoziție la regimul liberal. Moartea lui Brătianu și criza liberalilor a adus acest partid la putere în 1928, pe un mare val de simpatie. Dar acest partid nu a putut să pondereze excesele autoritariste, cele mai vizibile fiind cele ale viitorului rege Carol al II-lea. Florin Müller: “Miza politic-ideologică a PNŢ era una reală în sensul că țărăniștii atrăgeau cu multe argumente atenția asupra puterii oligarhice a PNL. Numai că PNŢ venea cu o retorică de stînga, pseudorevoluționară, care nu corespundea foarte clar așteptărilor de lungă durată ale societății românești. Presupunînd că aceste înclinații pseudorevoluționare au fost lichidate prin caracterul lui Iuliu Maniu, PNŢ a mai avut o problemă, și anume cea a restaurației, a revenirii fostului principe Carol în țară și proclamarea sa ca rege. Se formează un pol paralel de putere cu cel al PNŢ venit la putere în noiembrie 1928 care, de fapt, sabotează PNŢ. Interesant este că PNŢ și în primul rînd Maniu, au o poziție ambiguă față de restaurație. Maniu, spre deosebire de Duca și PNL, era pentru o revizuire a actului din 4 ianuarie 1926. Numai că liderul PNŢ dorea acea revizuire în canoanele democratice, cu respectarea democrației de către viitorul rege. Or, Carol niciodată nu a dat asigurări și cu atît mai mult nu a pus în practică ceea ce dorea Maniu: respectarea principiilor constituționale.”
Un alt mare actor politic care se va profila pe scena politică, începînd cu anul 1927, va fi Legiunea Arhanghelului Mihail, mișcare fascistă. Avînd ambiții transformiste, legionarii voiau să elibereze societatea de relele capitalismului. 1927 va fi momentul de trecere de la maniera calmă de a face politică la una agitată, iar radicalismul va fi termenul care va defini retorica politică.
