Relațiile româno-egiptene

Decolonializarea și modernizarea țărilor din Lumea a Treia a fost, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, o nouă direcție în care omenirea se îndrepta.

Steliu Lambru, 17.06.2024, 16:22

Decolonializarea și modernizarea țărilor din Lumea a Treia a fost, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, o nouă direcție în care omenirea se îndrepta. Fostele colonii ale țărilor europene din Africa și Asia, la care se adăugau țările latino-americane, încercau modele proprii de dezvoltare. Țările Lumii a Treia au mers către un model de dezvoltare al căii de mijloc, între socialism și capitalism. Una dintre cele mai dinamice țări în acest sens a fost Egiptul, o țară cu o istorie veche și cu ambiții noi.

Modernizarea Egiptului a avut-o ca model pe cea a Turciei. Erau două țări musulmane, cu societăți, mentalități și moșteniri asemănătoare. Egiptul era cosmopolit, avea elite educate în Marea Britanie și Franța, dar noi elite veneau și din URSS. Gamal Abdel Nasser Hussein era figura centrală a reformismului egiptean, una dintre sursele sale de inspirație fiind viața și ideile reformatorului turc Mustafa Kemal Ataturk. Mircea Nicolaescu a fost ambasador al României în Egipt începând cu anul 1961. El făcea parte din politica de înnoire a aparatului diplomatic al României socialiste, politică inaugurată de ministrul de externe Corneliu Mănescu. În 1996, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Nicolaescu care a subliniat dinamica extraordinară a modernizării egiptene.

”Egiptul devenise unul din centrele de activitate diplomatică şi politică internaţională cele mai fierbinţi ale timpului datorită mai multor împrejurări. Prima, pentru că Egiptul reprezenta, dintre ţările arabe, cea mai puternică ţară, cea mai dezvoltată, cu cel mai mare prestigiu şi istoric, dar şi politic. Era epoca în care Nasser şi Ofiţerii Liberi, aşa cum s-au denumit, reaşezau viaţa egipteană pe bază democratică şi reorientau întreaga activitate internă spre drumul evoluţiei unei ţări în întâlnirea civilizaţiei. În al doilea rând, pentru că Egiptul se manifesta nu numai faţă de proprii săi aliaţi sau fraţi fireşti din lumea arabă în felul acesta, ci în întreaga zonă. Egiptul era de fapt stăpânul Canalului de Suez, care fusese construit de egipteni, dar care politic se afla încă în mâinile englezilor. Separat de aceasta, mişcarea de emancipare din lumea arabă îşi avea sediul la Cairo.”

Țările europene au fost atrase de transformările societății egiptene și România nu a făcut excepție. Uniunea Sovietică lansase politica de exercitare a propriei influențe asupra fostelor colonii, iar România socialistă mergea și ea în această direcție. Relațiile româno-egiptene începuseră timid după revoluția egipteană din 1952. În 1956, în timpul crizei Suezului, la cererea Egiptului, România a trimis personal tehnic care să ajute la normalizarea folosirii canalului. Ulterior, relațiile bilaterale în economie, cultură, educație și sport s-au dezvoltat. Însă, în general în relațiile cu lumea arabă și în special cu Egiptul, România și-a menținut neutralitatea în chestiunea conflictului arabo-israelian. În timpul războiului de șase zile din iunie 1967, România a refuzat să condamne Israelul ca stat agresor. Mircea Nicolaescu a explicat acea poziție.

”Atitudinea noastră foarte clară şi repetată în legătură cu faptul că atunci nu era momentul să declarăm că unul sau altul nu are dreptate. Datoria noastră, a tuturor, este să asigurăm condiţiile pentru oprirea ostilităţilor şi pentru trecerea la negocieri. Am completat-o şi cu altceva, şi asta a fost o iniţiativă de-a noastră, venită de acasă. Şi anume, am oferit Egiptului în acel moment sprijinul prin acordarea, în contul unui credit pe care îl oferim fără să ni-l ceară, a unei cantităţi de produse de extremă importanţă pentru piaţa oraşului Cairo. Începuseră unele probleme foarte grele în legătură cu dezorganizarea generală a vieţii economice şi în special a aprovizionării cu produse pe care le aduceau din străinătate. Mă refer atunci la zahăr, ulei, petrol, făină şi la alte câteva.”

Ajutorarea Egiptului cu alimente era, așadar, stringentă. Instabilitatea care a urmat înfrângerii Egiptului putea face loc anarhiei, iar oferta română a inclus și un credit financiar. Mircea Nicolaescu. ”În Cairo nu mai rămăseră în stare de funcţionare decât două-trei batalioane din armata lor faimoasă. Avea loc o rapidă depreciere a autorităţii pe toate planurile. Iar speculanţii fireşte că au apărut în momentul în care a apărut o asemenea dezordine. Şi am oferit atunci, întâi prin ministerul de externe, negocierea unui asemenea acord care în fond trebuia să fie pretextul unei legături la nivel cât mai înalt cu autorităţile egiptene. Acest acord a fost pregătit timp de vreo trei ani şi el nu a mers chiar aşa lin în ceea ce priveşte ajungerea la nişte concluzii reciproc avantajoase sau reciproc acceptabile. Eu am plecat de la ideea stabilirii unui cadru cât mai larg şi mai favorabil relaţiilor noastre comune. Ce mi-a părut mie clar era că interesele erau foarte largi şi uşor acomodabile, şi dintr-o parte şi din alta. Pentru noi, trecerea prin Canalul de Suez a fost o chestie esenţială, pentru noi aprovizionarea cu bumbac a fost întotdeauna esenţială.”

Între 1960 și 1990, România și Egiptul au construit o relație bazată pe interesele timpurilor. Iar după 1990, ele s-au redimensionat conform noilor interese