România și ajutorul umanitar dat țărilor emergente

Unul dintre marile procese de după cel de-al doilea război mondial a fost decolonizarea lumii.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 19.06.2023, 15:15

Unul dintre marile procese de după cel de-al doilea
război mondial a fost decolonizarea lumii. Metropolele au fost nevoite să
recunoască fostelor colonii statutul de independență și relațiile dintre ele au
continuat să existe de pe poziții noi. Însă și dinspre țările socialiste au
început să apară disponibilități de sprijinire a țărilor din ceea ce astăzi se
numește Sudul Global, America Latină, Africa, Asia și Oceania, în numele
noului umanism. În raporturile dintre statele vechi și cele noi formate din
fostele colonii, ajutorarea umanitară a fost printre cele mai extinse forme de
sprijin. Însă nu mai puțin adevărat a fost că ajutoarele și sprijinul reprezentau
tacit interese ale celor care le ofereau.

România socialistă a pătruns și ea în
Lumea a Treia, așa cum era denumit Sudul Global, începând cu anii 1970. Este
binecunoscută politica lui Nicolae Ceaușescu de deschidere către continentul
african, către țările socialiste sau simpatizante cu socialismul din Asia, și
către mișcările comuniste din America Latină.

Istoricul Mia Jinga de la
Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și a Exilului Românesc este
parte a unui proiect mai vast care studiază politica globală a României din
anii 1960-1980.

În ce a
constat ajutorul umanitar oferit de România? Am folosit o metodă prin care să
vedem toate posibilele paliere de ajutor umanitar începând cu cel clasic,
ajutorul umanitar de urgență. La origine, despre asta este vorba, ajutor de
urgență în caz de calamitate naturală: secetă, inundații, cutremure și altele.
Doar că nu numai România, ci și celelalte state din blocul estic și statele
occidentale au aplicat și alte forme de ajutor: cel pentru populația aflată în
zone de conflict sau în tabere de refugiați, ajutor material și militar oferit
diferitelor mișcări de eliberare și unor partide comuniste. Cei mai mulți bani
aici au mers, în realitate. Acordarea de burse de studii pentru învățământul
preuniversitar, universitar și stagii de specializare, acordarea de expertiză
de specialitate și echipamente, susținerea de proiecte de dezvoltare.

În anul
1979, România a ajutat țări emergente de pe trei continente: Peru, Martinica,
Republica Dominicană, Nicaragua, Mexic din America de Nord, Centrală și de Sud;
Benin, Etiopia, Sudan, Burundi, Mozambic, Senegal, Republica Centrafricană,
Mauritania, Republica Capului Verde, Namibia, Guineea-Bissau din Africa; Yemen
și Liban din Asia. Mia Jinga a observat că ajutoarele umanitare și sprijinul
care urmărea interese politice adesea s-au combinat. De exemplu, România a sprijinit
activ gruparea marxist-lenininstă Uniunea Poporului African din Zimbabwe (ZAPU)
care a luat parte la războiul civil din Rhodesia între 1964 și 1979.

Pe fiecare astfel de palier,
dacă ne uităm cu atenție, sunt alte tipuri de acțiuni specifice. De exemplu,
pentru calamitățile naturale, ajutorul este în primul rând unul în alimente de
primă necesitate, îmbrăcăminte, medicamente și ajutor medical. După care, în
funcție de nevoi, el se diversifică pentru celelalte. Dintre mulțimea de
acțiuni, eu am ales militanții ZAPU care mi s-au părut cei mai interesanți.
Către această organizație au mers circa 9,5 milioane de lei, în 1979, în
condițiile în care suma medie pentru o altă acțiune era de 250.000 lei.
Discrepanța era foarte mare.

Mia
Jinga a explicat și mecanismul prin care România acorda ajutor țărilor
emergente. M-am uitat la cum
se derula acest proiect de ajutor umanitar, de unde începea și unde se sfârșea.
Era o inițiativă a statului român sau, dimpotrivă, beneficiarul era cel care cerea
ajutorul? În toate cazurile, cel puțin în cele depistate de mine până acum,
ajutorul se acorda în urma unei cereri formale trimise la nivel înalt. Cererea
venea din partea unui lider cunoscut al partidului sau mișcării respective,
eventual în urma unei întâlniri cu Nicolae Ceaușescu, fie în urma unei vizite
sau a unei întâlniri în străinătate. După primirea acestei cererei, Secția de
Relații Externe a Comitetului Central al PCR întocmea o notă prin care
justifica dacă aproba sau respingea respectiva cerere. În justificare era
inclusă și o scurtă istorie a relațiilor de ajutor umanitar către respectivul
beneficiar, sumele pe fiecare an, dacă mai fuseseră ajutoare anterioare, căt de
bine sau de rău fuseseră folosite ajutoarele și eventuale probleme diplomatice
care ar apărea în urma acordării respectivului ajutor. Au fost foarte multe
situații în care România ar fi ajutat, dar contextul politic internațional din
acel moment era de așa natură încât răspunsul a fost nu. În toate cazurile,
ultimul cuvânt îl avea Nicolae Ceaușescu. Sunt cazuri care, așa cum era
Vietnamul, primeau undă verde. Indiferent de suma cerută, li se dădea. La un
moment dat, Nicolae Ceaușescu vine și spune că România tot ajuta Vietnamul de
10 ani, și cere ca vietnamezii să mai pună mâna să mai și muncească.

România
socialistă, asemenea celorlalte state socialiste, a avut o politică de
ajutorare diferențiată a țărilor emergente. Din arhive reies atât succese, cât
și eșecuri ale diferitelor proiecte, Africa fiind continentul privilegiat pentru
viziunea politicii globale a României lui Ceaușescu pe care l-a vizitat în
numeroase rânduri.