Subteranele Bucureştilor
Străzi, tuneluri, râuri subterane, buncăre, catacombe, încăperi imense care ascund mistere, labirinturi şi alte facilităţi pe care le are un oraş obişnuit sunt arsenalul care compune istoria secretă a Bucureştiului.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 28.07.2014, 09:09
Una dintre cele mai misterioase poveşti ale Bucureştiului, asemenea oricărui alt mare oraş, este cea a oraşului de sub oraş, al subteranelor. Străzi, tuneluri, râuri subterane, buncăre, catacombe, încăperi imense care ascund mistere, labirinturi şi alte facilităţi pe care le are un oraş obişnuit sunt arsenalul care compune istoria secretă a Bucureştiului. Dincolo de imaginaţia bogată a teoriilor paranormalului şi a fanteziei celor care cred într-un oraş paralel neştiut, există un Bucureşti subteran real, care nu este mai puţin spectaculos.
În timp, în Bucureşti au fost, într-adevăr, construite subterane cu destinaţii clare. În evul mediu, pivniţele producătorilor de vin şi ale negustorilor adăposteau recipientele în care se ţinea licoarea. Beciurile şi cramele erau largi şi înalte încât se putea circula prin ele cu căruţele. În secolul al 19-lea au apărut construcţiile care aveau tuneluri de evacuare, cum ar fi cel de la palatul Ghica Tei, din nord-estul Bucureştiului, către mănăstirea Plumbuita, lung de un kilometru. În colţul de nord-vest al parcului Cişmigiu, din centrul Bucureştiului, se află biserica Schitu Magureanu care este legată prin subterane de palatul Kretzulescu aflat la aproximativ 100 de metri spre est. Printre cele mai cunoscute subterane ale Bucureştiului sunt cele legate de zona Pieţei Revoluţiei din centrul Bucureştiului.
Augustin Ioan este profesor de istoria arhitecturii la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti. El s-a referit la motivele care fac ca subteranele Bucureştiului să fie mai atractive ca istorie secretă decât ca locuri obişnuite, admirate pentru propria lor destinaţie.
“Tema subteranelor nu este atât de lipsită de interes cum ar putea părea la prima vedere, din două motive. Primul, este o temă recurentă în istoria Bucureştiului. Mania subteranelor, a căilor de acces în cazul venirii turcilor, ţine de faptul că Bucureştiul, asemenea tuturor oraşelor extracarpatice, nu s-a putut fortifica deoarece nu i s-a permis de către administraţia otomană. Această obsesie a subteranelor ieşite a existat demult. Alexandru Ipsilanti, la sfârşitul secolului al 18-lea, ar fi făcut un tunel de la actuala Curte regală de pe Calea Victoriei până la palatul său, care era în zona Casei Republicii. Primarul actual a spus că, dacă ele există, ar trebui să le punem în valoare. Dar unele au existat. Se vorbea despre un acces către parcul Cişmigiu prin asemenea subterane. La palatul Ghica există sigur căi subterane de acces, le-am văzut eu, prin care se putea ieşi cu trăsura. Ideea era că se mai câştiga timp pentru fugă în cazul în care se venea firmanul de mazilire a domnului.”
Al doilea motiv al interesului pentru tema subteranelor Bucureştiului îşi are momentul de început în 1989. Atunci a fost vorba de o adevărată psihoză deoarece duritatea schimbărilor radicale pe care societatea românească le suferea erau greu digerabile. La ele s-au adăugat frica de personajul teroristului, anonimul care aducea moartea, care se plimba nestingherit oriunde voia. Augustin Ioan s-a referit şi la poveşti care, pentru autenticitate, au fost asumate de martori ca fiind ale lor.
“A revenit ca temă în timpul revoluţiei. Toţi teroriştii umblau prin subterane şi ieşeau te miri pe unde. Şi se şi arătau locurile pe unde ieşiseră, erau nişte chepenguri în Piaţa Revoluţiei de azi. Niciodată nu s-a lămurit această poveste, rămâne o istorie misterioasă a perioadei revoluţionare. Există această obsesie pe care o putem psihanaliza şi aş vrea să spun că mi-am pus problema. Psihologia publică funcţionează în acest cadru, mai ales în ceea ce priveşte Casa Republicii. Această cartare continuă a Casei, a subteranelor, apar în subconştient ca tema meşterului Manole. Există şi referinţe în texte şi cărţi. Un locotenent care a lucrat la Casa Poporului spune că a fost martor când cineva a fost aruncat în locul unde se turna betonul. S-ar fi auzit după 1989 de un asemenea caz, o familie ar fi plâns. Fapt este că revin cu obstinaţie asemenea mărturii care duc către mituri fondatoare ale edificiilor.”
Cea mai spectaculoasă clădire a Bucureştiului este Palatul Parlamentului, care la început a purtat numele de Casa Republicii Socialiste România. Şi de ea se leagă o poveste a căilor secrete de comunicaţii. Aflat într-un grup de ziarişti, la începutul anilor 1990, Augustin Ioan a ajuns în cel mai de jos nivel al Palatului. Acolo, arhitecta Anda Ştefan a făcut nişte fotografii uluitoare pe care le-a adunat într-o expoziţie.
“S-au găsit nişte muncitori, într-un subsol, care făceau un spa, puneau faianţă. Au fost întrebaţi cine i-a pus să facă asta? Nimeni nu a recunoscut că se lucra cu bani şi ordine de la cineva. Ca să se disculpe, administratorul Casei i-a dus pe ziarişti, cu televiziunea, în locul unde Casa Republicii e în contact cu solul, la nivelul ultim. Era complet neluminat, singurele lumini erau cele de la camerele de luat vederi. S-au luat nişte imagini formidabile şi o colegă arhitectă a făcut fotografii cu flashul, nu ştia ce fotografiază, pur şi simplu fotografia în întuneric. După ce a developat filmul, a văzut poze cu ceva fabulos: inscripţii care îndemnau la anarhie, semne masonice şi altele într-un loc în care lumea nu are cum să ajungă şi, dacă ajunge, nu are ce să facă. Cert este că era plin de gunoaie şi locul ar fi trebuit curăţat.”
Aproape întotdeauna misterul este mai interesant decât realitatea banală. Iar Bucureştiul are poveşti în care realul este amestecat cu fantezia şi istoria cu paranormalul.
