Legenda unui tren, Ţuicarul
Calea Ferată Buzău – Nehoiaşu care şerpuieşte pe lângă râul Buzău şi DN 10 şi-a câştigat notorietatea şi prin intermediul trenului care o deservea, numit 'Ţuicarul'. Am aflat povestea acestui tren legendar de la scriitorul buzoian Doru Brătulescu.
Ana-Maria Cononovici, 25.11.2025, 17:11
Acum beneficiază de aerul cel mai pur din ţară, pentru că activităţile industriale din zonă s-au încheiat de mult. Dar la începutul secolului trecut, zona Buzăului creştea economic, ceea ce a făcut necesară crearea căii ferate Buzău – Nehoiaşu, renumită în epocă şi prin intermediul trenului care o deservea, numit ‘Ţuicarul’. Potrivit Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA, linia de cale ferată dintre Buzău şi Nehoiaşu se întinde pe o lungime de aproximativ 74 de kilometri. Am aflat povestea acestui tren legendar de la scriitorul buzoian Doru Brătulescu, care îi cunoaşte istoria:
“Principalul vector în dezvoltarea socială şi economică a Văii Buzăului, una dintre cele mai importante văi din Ţara Românească, l-a constituit construcţia căii ferate Buzău-Nehoiaşu. De fapt a fost cea mai utilizată modalitate de transport şi la vremea dării în folosinţă a fost de necesitate vitală.De ce vitală? Pentru că dezvoltarea aşezărilor, industriilor lemnoase, textile, de construcţii, minerit şi petrol a depins în mare măsură de această cale ferată. Ea a fost construită de Banca Marmorosch Blanc & Comp, având concesiunea terenului acordat de Ministerul Lucrărilor Publice în martie 1907 şi confirmată, cum era atunci, prin Decret Regal.
În 1909, calea ferată Buzău având ca punct terminus Gara Nehoiaşu şi care se întinde de 74-75 de kilometri, a fost terminată şi promovată pentru exploatare. Tot în 1909 au luat fiinţă serviciile poştale, ceea ce este foarte important! În aproape toate gările de pe linia Buzău-Nehoiaşu fiind cea mai mare realizare la timpul acela ! De aceea Ţuicarul avea locomotiva şi primul vagon, vagon de poştă. Puteai să te duci singur să pui plicul în vagonul de poştă, aveai o căsuţă acolo, şi chiar pachete.”
La început trenul a fost gândit pentru transportul de buşteni care se făcea de la Nehoiaşu şi Nehoiu, dar în timp a devenit un tren lung, cu vagoane diverse, după cum ne-a spus interlocutorul nostru, care ne-a explicat şi care era originea poreclei trenului:
“De ce i s-a spus Ţuicarul? Având în vedere că toată Valea Buzăului era considerată una din văile în care prun era în fiecare curte şi erau livezi chiar destul de mari de pruni, nu exista casă fără o livadă de pruni şi majoritatea făceau ţuică din prune. Foarte puţini făceau magiun. Şi mai era ţuica de prune grase. Şi majoritatea care foloseau trenul mergeau cu ţuica în sacoşă, oriunde, la o nuntă, sau unde aveau treabă. Nu aveau cum să nu aibă un bidonaş de ţuică sau o sticlă.
Şi se bea chiar în tren. Mai ales navetiştii. Navetiştii care plecau de la Buzău spre casă. Se foloseau în loc de păhărele globurile care acopereau becurile de iluminat din vagon: se deşurubau, erau pe filet, beau şi când terminau puneau globurile la loc. De asta i s-a spus Ţuicarul. Se spunea că şi în combustibilul din locomotivă mecanicul punea şi un pahar de ţuică, bine, era o glumă, ca să meargă prin văile întortocheate.”
Un tren care în câţiva ani a devenit legendă! Doru Brătulescu: “Ţuicarul era cel mai iubit tren dintre toate trenurile. Traversa văi periculoase, întortocheate, înguste şi periculoase în aproape 3 ore şi foarte mulţi mecanici voiau să fie pe acest tren, având în vedere diversitatea căii ferate, diversitatea locurilor. Şi mergea în aşa fel încât puteai să vezi şi stânga şi dreapta foarte bine, cei care stăteau prin grădini făceau cu mâna către tren, indiferent dacă avea pe cineva acolo sau nu.
Şi naveta cu Ţuicarul, care a fost una dintre cele mai importante, în afară de transportul de marfă. Acesta a fost un agent practic, dar înainte de a fi un agent practic a fost un agent sentimental. Iar gările erau idilice şi puternic animate, luminate tot timpul, chiar şi când s-a întrerupt curentul”, ne-a mai spus interlocutorul nostru amintind de anii 80 ai secolului trecut când, în timpului regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, alimentarea cu curent electric a locuinţelor era întreruptă pentru ore bune sub pretextul economiei de energie.
Trenul a circulat până la sfârşitul anului 1989, anul Revoluţiei. Apoi, halte au fost vândute, staţii părăsite, acum rămânând o cale ferată izolată, pe cale de dispariţie. Trenul chiar dacă merge cu două vagoane nu pare să aibă călători, ne-a mai spus Doru Brătulescu şi a adăugat:
“Dar înainte, atenţie, o granitură de tren avea 14 vagoane. Toate vagoanele erau pline, cel care ocupa loc avea noroc, de multe ori rugau pe cineva, du-te înainte în triaj şi ocupă-mi loc în compartiment! Dimineaţa erau două garnituri care plecau una după alta, la întoarcere, două. Ele se intersectau undeva la mijlocul drumului, ori la Măgura, ori la Pârscov. La Pârscov, unul îşi făcuse gogoşerie special pentru că aveai timp să te duci să îţi iei o gogoaşă.”
Se adăuga la numărul pasagerilor de demult naveta elevilor care veneau de la Berca, pe o distanţă de 30-35 de kilometri, sau de la Nehoiu, Nehoiaşu, toţi venind la Pătârlagele, unde era singurul liceu. Pe atunci erau cinci licee în tot judeţul Buzău.
Date fiind lucrările complexe de infrastructură şi fondurile necesare revigorării acestei rute, nu există, în prezent, un proiect privind susţinerea de lucrări în acest sens.
