Izolați în România

Este atât de multă tristețe și resemnare în glasul acestei femei ce trăiește, de o viață, undeva în munții României.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Roxana Vasile, 11.11.2020, 12:59

«După douăzeci și ceva de ani de căsătorie,
mi-o murit bărbatu’. Am rămas singură, n-am copii, n-am pe nimeni. Tot timpu’
plâng, n-am cu cine să mă vorbesc, n-am cu cine să lucru, stau de una singură,
pustiită în casă… De multe ori, când mă pun la masă, mai iau un scaun în
plus, că mi se pare că o mai veni cineva să mânce cu mine. După aia, când văd
că nu vine nimeni, încep să plâng și nu mânc nimica, mă ridic de la masă și
plec să îmi fac treburile prin casă. Aici îi capătu’ lumii. Că mai greu ca în
pădurea asta nu-i niciunde. Pentru noi îi chin, e Românie chinuită.»

Este atât de
multă tristețe și resemnare în glasul acestei femei ce trăiește, de o viață,
undeva în munții României. Ca ea sunt mulți, neştiuţi nici de semeni, dar, din
păcate, nici de autorităţi. Ei sunt invitații de astăzi, contopiți într-un
personaj colectiv căruia ne permitem să îi dăm numele celei mai bune – după mulți
– serii de reportaje din acest moment ale televiziunii publice : «izolați
în România». Și nimeni nu ar putea să descrie mai bine acest personaj colectiv decât
jurnalista Dite Dinesz, care, din 2006, ia drumul potecilor de munte în căutarea
interlocutorilor din reportajele sale:

Este un personaj colectiv despre care
credeam că, la un moment dat, se termină, dar durerea mea e că îl găsesc mereu
și mereu, că încă mai sunt poteci ce duc la oameni despre care nu știe nimeni,
pentru care, de exemplu, seara vine la ora 17, când coboară lumina din cer,
pentru care nimeni nu deschide ușa… Sunt bărbați, sunt femei… Cei mai
mulți, în vârstă. Cei care au copii mai reușesc să plece, deși mai sunt în
România două-trei școli deschise acolo sus, în munte, dar mă gândesc că, în
câțiva ani se vor închide și ele, pentru că nu mai rămân tinerii…

Dar acest
personaj colectiv – lucru foarte important! – e o cultură în sine care nu ar
avea voie să dispară, dar care, din păcate, o să se ducă: e puterea omului de a
trăi într-o căsuță mică de lemn, de a se bucura de fiecare zi, de a nu cere, de
a nu da cu pumnul în masă și de a ști că ceea ce primește e destul. Deci, dacă
am vrea să facem, vreodată, un muzeu al României, el ar trebui să înceapă cu
cătunele izolate.

Spune Dite Dinesz
despre reportajele ‘Izolați în România’ că sunt o veste despre altă lume, un
dar, o binecuvântare și o rugăciune. Sunt – spunem noi – în egală măsură, însă,
și expresia condiției umane ancestrale, devenită precară într-o lume modernă
câteodată prea superficială sau care ignoră cu bună știință astfel de oameni.

«Țăranu’, bietu’ țăran, tot de greutate o avut parte. Țăran nu o vrut să fie
nici dracu’. De ce (se) spune ˂țăran prost>? Pentru că țăranu’ are bani
numa’ din ce vinde. Dacă nu poate vinde, moare pe drum de foame. Ieri am fost la târg să vând
ceva. N-am vândut nimica. Aproape n-am avut bani nici de pită. No? Mâncare iaste, dar nu-ți dă nimeni
de gratis. Zice: du-te, lucră! Dacă nu poți lucra, mori!»

Izolații din
România, asemenea bătrânului pe care tocmai l-ați auzit, nu sunt turiști. Ei sunt locuitori de cătune răzlețe, cu pădurea prăvălindu-se peste ei, nu
au drumuri asfaltate, nici magazine sau spitale. Preotul ce mai urcă, când și
când, să îi binecuvinteze! V-ați imagina trăind astfel nu o zi-două, ci o
viață?

Izolații
din România sunt ce puteam fi și noi, dacă nu am fi avut confort și privilegii -
spune Dite Dinesz, care completează tabloul:

Cei bătrâni, săracii,
mai țin animale, dar nu mai au cum să lucreze pământul din jurul casei și,
astfel, nu mai primesc subvenții. Cei tineri, cum spuneam, sunt plecați. Apa nu
o plătesc, cei care au curent plătesc foarte puțin, pentru că nu au televizoare
sau foarte puține. Trăiesc cu pensii mici. Zilele trecute, am găsit o bătrână cu
15 lei pensie (n.r. echivalentul a 3 euro), dar am găsit, altă dată, și cu 6
lei, și cu 8 lei. Este pensia pe o lună! Și când am întrebat-o pe bătrână
˂poștașul vine?>, mi-a răspuns ˂păi, nu se merită, pentru ce?>. Până și
ei au uitat că sunt oameni și că au dreptul să vină cineva la ei, chiar dacă e
vorba de 15 lei.

Dacă nimeni
nu urcă la «izolați», atunci Dite Dinesz, însoțită de Marius Danci – imagine și
Constantin Buță – montaj, îi coboară, prin intermediul micului ecran, în casele
tuturor românilor. Lecția de smerenie a acestor oameni simpli este copleșitoare
– nu se plâng de nimic și nici nu învinovățesc pe nimeni. Își acceptă viața ca
pe un dat, cu lipsurile și temerile ei: cea mai mare temere este că felul acesta
de a trăi, departe de civilizație, în osmoză cu natura, va lua sfârșit odată cu
ei. Spun, deopotrivă, că au cât le trebuie, mai puțin bucurii, pe care, de
fapt, nici măcar nu știu să le numească. Iar de speranțe nici nu poate fi
vorba!

O rază de
lumină le vine tot prin intermediul Ditei Dinesz care, când nu e plecată la
filmări, înroșește telefonul:

Pur și simplu mă iau din telefon în
telefon. Am rezolvat, de azi dimineață, lemne în Mehedinți, o sobă în
județul Alba … Mă rog de oameni minunați care spun ˂iau eu soba de acolo și o duc dincolo;
eu iau lemne.> Chiar vorbeam cu o asistentă socială din
județul Mehedinți care, din dorința ei, se duce săptămânal la un bătrân și îi
duce de mâncare.

Datorită inclusiv
telespectatorilor care urmăresc reportajele ‘Izolați în România’ – 100 de mii,
deja, pe Facebook – Dite Dinesz, ajutată de o prietenă, Oana Romocea, face și
voluntariat. Fondurile strânse pentru «izolați» sub egida Asociației Diaspora Locală o ajută să nu plece cu mâna goală la
filmări – întotdeauna pregătește câteva pachete cu alimente de bază pentru cine
îi iese în cale, sus în munte. Sunt ajutați, totodată, lunar, bătrânii care nu
au pensie, deși au lucrat o viață întreagă, sunt sprijinite familiile cu copii,
sunt instalate panouri solare sau cumpărate medicamente.

˂Știți câți oameni
buni sunt în România care au nevoie de acest personaj colectiv?> – întreabă retoric
Dite Dinesz. ˂Pentru că ies din rutina lor mohorâtă și fac bine!>