Farmaceutica în Muntenia fanariotă

Istoria farmaceuticii moderne în Muntenia începe în secolul al XVIII-lea prin implicarea autorităților în legislație și reglementări. Farmaceutica modernă a însemnat noi abordări ale bolilor și leacurilor, inclusiv comercializarea și folosirea medicamentației.

Steliu Lambru, 20.04.2026, 16:21

Istoricii consideră că perioada domniilor fanariote în Principatele Române a început în 1718 și s-a terminat după mai mult de un secol, în 1822. Ea a primit acest nume de la principii originari din cartierul Fanar din Constantinopol, care s-au succedat pe tronurile celor două Principate Române. Secolul al XVIII-lea sau secolul fanariot a fost secolul în care modernitatea din Europa de Vest începuse să aibă ecouri și în estul continentului. Iar modernitatea a însemnat și noi abordări pe care medicina și farmaceutica le-au avut în tratarea bolilor.

Raluca Moței este specializată în istoria farmaceuticii în Muntenia, unul dintre cele două Principate Române. Ea face parte și din proiectul de recuperare a artefactelor pe care Muzeul Municipiului București îl derulează pentru a reface harta spițeriilor din Muntenia secolului al XVIII-lea. Moței a urmărit istoria legislației privitoare la comercializarea leacurilor și practicile farmaceuticii din perioadă.

 ”În documentele din secolul al XVIII-lea, apar și primele consemnări ale existenței unor spițeri, care făceau parte dintre oamenii din jurul domnitorilor. În anul 1703, la începutul secolului al XVIII-lea, în Cronica de venituri și cheltuieli a visteriei Munteniei apare consemnată plata unei sume de 30 de taleri către un spițer, care îl însoțea pe domnitorul Constantin Brâncoveanu la Adrianopol. O dată cu înființarea primelor spitale, iau naștere și primele spițerii, cum ar fi cele aflate în proximitatea spitalului Colțea ori a spitalului Pantelimon. Acolo, spițerii pregăteau leacuri din plante tămăduitoare pentru bolnavi. În paralel, se dezvoltă și spițeriile particulare, una dintre cele mai cunoscute fiind în hanul Șerban-vodă, aflat în centrul Capitalei.”

Modernitatea secolului al XVIII-lea a însemnat creșterea treptată a autorității statului și a prezenței sale ferme în ceea ce reprezenta sănătatea publică. Legile au devenit mai riguroase, controlul activităților comerciale cu medicamente a crescut, nivelul de competență al medicilor și farmaciștilor a fost gestionat de birocrația de stat prin acte, siguranța în exercitarea acestor meserii a fost considerată prioritară. Spre sfârșitul secolului, între stat și farmaceutică s-au stabilit raporturi de funcționare din ce în ce mai clare.

Raluca Moței:  ”În lipsa unor reglementări clare, spițerii își desfășurau activitatea pe baza unor prevederi vagi din pravilele epocilor trecute. Aceasta făcea ca practica farmaceutică să fie rudimentară și lipsită de standarde. Pentru a remedia situația, pe 20 noiembrie 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti a emis primele reglementări oficiale privind comerțul cu medicamente. Spițerii au fost plasați sub controlul medicului-șef al domnitorului, care era responsabil cu inspecția spițeriilor, verificarea calității și controlul prețurilor. Medicii erau sfătuiți să folosească numai remedii proaspete. Același domnitor a emis pe 15 mai 1797 primul regulament oficial de organizare a spițeriilor. Acesta impunea utilizarea farmacopeii austriece din anul 1780 ca bază pentru prepararea leacurilor și remediilor.”

Alexandru Ipsilanti este considerat primul reformator al farmaceuticii în spațiul românesc. De numele lui se leagă continuarea birocratizării domeniului.

”Același domnitor, în anul 1797, dă o altă serie de legi care ajută la reglementarea domeniului prin care spițerilor le era interzis să vândă produse toxice. De asemenea, majoritatea produselor realizate în spițerii trebuia să fie însoțite de o rețetă dată de un medic, în momentul în care era un astfel de produs era vândut. Din acest document care conține legile reiese și faptul că, în perioada respectivă, în București exista un număr de nouă spițerii, care se aflau în zonele principale ale orașului, în zona centrală în mare parte, în diferite hanuri. Hanurile erau un fel de centre comerciale, cu foarte multe prăvălii la parter. Spițerii și-au găsit locul în acele prăvălii pentru că era mult mai ușor să își organizeze negoțul, în locurile respective era un vad comercial foarte bun.”

Pe măsură ce modernitatea europeană devenea din ce în ce mai influentă și în Muntenia, principii fanarioți continuau să facă legi care să răspundă cerințelor noilor tendințe farmaceutice.

Raluca Moței: ”La începutul secolului al XIX-lea, reglementarea activității farmaceutice devine mai strictă. Se trece de la toleranță la un control riguros al autorităților. Pe 4 noiembrie 1819, domnitorul Alexandru Suțu a desemnat o comisie medicală pentru redactarea unui regulament privind organizarea spițeriilor. Documentul marchează un moment important în istoria legislației deoarece în el apare, pentru prima oară, termenii farmacie și farmacist. Proiectul introducea un cadru sever de control profesional, farmaciștii trebuia să fie examinați de medicii oficiali, iar cei fără diplomă trebuia să-și dovedească abilitățile. Farmaciile erau obligate să se aprovizioneze conform farmacopeii austriece din anul 1814, erau supuse inspecțiilor periodice și sancțiunilor stricte. Prețurile trebuia să fie în conformitate cu tarifele austriece din anul 1814 și vânzarea fără rețetă a preparatelor complexe era strict interzisă. Deschiderea farmaciilor era condiționată de obținerea unui hrisov domnesc, iar comerțul cu substanțe toxice era interzis.”

În secolul al XVIII-lea românesc, modernitatea europeană și măsurile birocratice ale statului au direcționat dezvoltarea farmaceuticii și a noilor atitudini față de boală și vindecare. Iar secolul următor va ține pasul cu avântul reformator al modernizării.