Iancu de Hunedoara în cronici occidentale
Iancu de Hunedoara sau Ioan Corvin de Hunedoara a fost unul dintre marii lideri politici și militari ai Ungariei medievale din secolul al XV-lea. De origine română, Iancu s-a distins prin participarea la cruciadele vremurilor și prin ecourile pe care le-au produs faptele sale de arme în unele texte occidentale.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 09.11.2026, 15:30
Iancu sau Ioan Corvin de Hunedoara a fost unul dintre cele mai importante personaje ale istoriei Europei Centrale și de Est din prima jumătate a secolului al XV-lea. Este un nume relevant pentru istoria Ungariei, istoria României, istoria Slovaciei, istoria Serbiei și considerat ultimul mare cruciat care a oprit înaintarea Imperiului otoman spre centrul Europei. Născut în 1407 și mort de ciumă la 49 de ani, în 1456, lângă Belgrad, după ce învinsese armata otomană, Iancu de Hunedoara are la activ câteva victorii importante împotriva otomanilor. Numele său a ajuns și în vestul Europei, cronici occidentale, mai ales franceze și burgunde, menționându-i admirativ faptele.
Istoricul Ovidiu Cristea predă istorie medievală la Universitatea din București și a făcut o lectură interpretativă a surselor occidentale despre Iancu de Hunedoara. El a ținut să clarifice chestiunea originii sale etnice, obiect de dispută între istoriografiile naționaliste din regiune începând cu secolul al XIX-lea.
”Punerea recentă în discuție a originilor sale, pe baza unor documente noi, este făcută de doi istorici unguri, Nagy Levente și Emőke Rita Szilágyi, care au argumentat cu temeiuri foarte solide faptul că familia lui Iancu de Hunedoara era originară din Țara Românească, din Corbii de Piatră. De aici, și blazonul acestei familii a Hunedoreștilor sau a Huniazilor, corbul. Foarte probabil, erau înrudiți cu familia Basarabilor, deci cu dinastia domnitoare a Țării Românești. Este o argumentație foarte solidă, argumentarea originilor sale muntene va impune o regândire și o rescriere a unora dintre acțiunile lui Iancu de Hunedoara.”
Numele lui Iancu de Hunedoara apare elogios în cronicile francezilor Jean Chartier (1385-1464), Enguerrand de Monstrelet (1400-1453) și Jean de Wavrin (1400-1474), cele ale burgunzilor Georges Chastellain (1405-1475) și Jacques du Clercq (1420-1501) și în cea a picardului Mathieu d’Escouchy (1420-1482). Iancu apare cu numele Johannes de Hongac la Wavrin, Janus la d’Escouchy, Onidianus la Chastellain și Ovidianus la du Clercq, ultimele două fiind considerate de istorici ca forme corupte ale lui Huniadius. Ovidiu Cristea a explicat mecanismul prin care cronicile au înregistrat mărturiile celor care îi informaseră pe cronicari de cele văzute ori auzite despre războiul dintre creștini și otomani din Europa de Est.
”Este un război îndepărtat și în sens geografic, dar și pentru că această distanță a creat, în cronicile franceze și burgunde, o serie de distorsiuni, de percepții mai mult sau mai puțin greșite. Ele merită totuși să fie analizate pentru că nu sunt fantezii. În unele situații, a fost vorba de neînțelegerea corectă a unor denumiri, și autorii care au depus mărturii despre faptele lui Iancu de Hunedoara le-au adaptat după cum au crezut ei de cuviință, ceea ce a pus probleme istoricilor moderni. În alte situații, este vorba de încercări ale autorilor de a integra faptele lui Iancu de Hunedoara într-o perspectivă de durată lungă a cruciadelor. Vom regăsi, măcar la unul dintre autori, Jean de Wavrin, o serie de topoi, de clișee, specifice narațiunilor despre acțiunile militare împotriva necredincioșilor. Și din toate aceste puncte de vedere, trebuie să fim conștienți că tot ceea ce ne spun aceste surse poate fi folosit mai puțin pentru o reconstituire tradițională de istorie politică a faptelor. Ele sunt mai interesante dintr-o perspectivă a istoriei culturale, a percepției, a circulației știrilor și a ideilor, a felului în care acestea se reflectă în sursele timpului.”
Ovidiu Cristea a mai ținut să arate că, dincolo de diferențele dintre ele, cronicile occidentale îl menționează foart pozitive pe Iancu de Hunedoara.
”Iancu de Hunedoara, de regulă, apare cam de nicăieri. Sunt câteva cronici care spun că era de origine modestă, dar leagă această origine modestă de meseria tatălui, care ar fi fost fierar. Jean de Wavrin, dimpotrivă, spune că era de origine nobilă. M-am întrebat de ce a existat încercarea de a-l prezenta într-o lumină negativă? De fapt, este o preluare a unor zvonuri care, probabil, circulau. Originea valahă a lui Iancu de Hunedoara a constituit, multă vreme, un reproș care i s-a făcut. Și Matia Corvin, fiul său, devenit rege al Ungariei, are parte cumva de un tratament asemănător. Astfel încât, unele cronici, cea a lui Mathieu d’Escouchy și cea a lui Jacques du Clercq, vorbesc despre această origine umilă a sa, ca fiu al unui fierar. În schimb, toate cronicile, lasă la o parte, indiferent că amintesc sau nu, această origine nenobilă, au cuvinte apreciative la adresa sa, îl văd ca pe un mare erou al creștinătății, un personaj ale cărui fapte de arme stârnesc admirația lumii occidentale și chiar a Imperiului otoman. Multe dintre cronicile amintite spun că, la un moment dat, otomanilor le era frică de Iancu de Hunedoara. Probabil că și această afirmație trebuie privită cu oarecare prudență. Dar este un fapt că luptele pe care Imperiul otoman le-a avut cu Ungaria, în timpul în care Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, au avut ecouri uriașe în epocă.”
La 570 de ani de la moartea sa, Iancu de Hunedoara este o figură a istoriei Europei Centrale și de Est. Iar faima faptelor sale de arme l-a făcut cunoscut și în Europa de Vest.
