15 noiembrie 1987
Uneori li se reproşează românilor că nu au avut o opoziţie activă împotriva regimului comunist.
Marius Tiţa, 17.11.2013, 08:40
Uneori li se reproşează românilor că nu au avut o opoziţie activă împotriva regimului comunist. Pe lângă faptul că regimul dictatorului Nicolae Ceauşescu, fost, până la un anumit moment, un preferat al Occidentului, a fost unul dintre cele mai dure şi mai represive regimuri comuniste din Europa, detaliile istorice arată altceva. În primul rând, România este ţara lăsată fără drept de apel în sfera de influenţă sovietică, în conformitate cu înţelegerile negociate ale Aliaţilor. Altfel spus, democraţia nu era sprijinită în România nici măcar de marile puteri occidentale.
Primul regim de esenţă comunistă din Estul Europei s-a instalat nu la Praga, în 1948, ci în România, la 6 martie 1945, cu 3 ani mai devreme, când războiul nici nu se încheiase. Românii nu au acceptat aşa uşor comunismul şi i s-au opus chiar cu arma în mână. Grupurile de partizani anticomunişti de la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, care au aşteptat în zadar intervenţia democraţiilor occidentale, au fost masacrate pur şi simplu, susţinătorii au fost torturaţi, multe destine au fost frânte. În puşcării speciale pentru opozanţii politici au fost distruse generaţii întregi de oameni de geniu ai României, iar istoria comunismului din România este plin de cazuri individuale de opoziţie la regimul comunist, disperate şi pline de curaj.
La sfârşitul anilor 80, situaţia era de-a dreptul dramatică în România, degradarea excepţională a vieţii completându-se cu exacerbarea represiunii. De altfel, căderea regimului comunist din România, în decembrie 1989, nu a fost una negociată sau paşnică ci violentă, cu lupte de stradă şi multe victime, peste o mie.
La 15 noiembrie 1987, în România comunistă se desfăşurau alegeri pentru Marea Adunare Naţională, parlamentul unicameral şi unipartit de atunci. Strânşi să voteze disciplinat la aceste alegeri inutile, muncitorii de pe o mare platformă industrială, Steagul Roşu, din Braşov, se revoltă şi pornesc să demonstreze împotriva comunismului şi a lui Ceauşescu, într-o mişcare de masă cum nu se mai văzuse până atunci. În atmosfera de teroare de până atunci nu era permisă nici cea mai mică contestare a regimului, a dictatorului sau a comunismului, nici măcar în glumă. Acum, la Braşov, muncitorii autentici, care ar fi trebui să fie baza regimului comunist, defilau şi scandau împotriva comunismului şi a lui Ceauşescu. Ajunşi în clădirile administrative din centrul Braşovului, protestarii le-au devastat, imaginile cu nelipsitele portrete ale lui Nicolae Ceauşescu aruncate pe geam fiind de-a dreptul emblematice. Muncitorii au fost de neoprit în protestul lor spontan dar represiunea ulterioară a fost extrem de dură. Filmaţi şi fotografiaţi de organele represive, mai ales de celebra Securitate, protestatarii au fost arestaţi, ulterior, torturaţi, deportaţi, alungaţi din Braşov. Mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa în închisoare, în arest sau acolo unde au fost mutaţi pentru a fi mai bine ţinuţi sub control.
Regimul comunist a făcut, de asemenea, eforturi însemnate ca opinia publică internaţională să nu afle de demonstraţiile anticomuniste ale muncitorilor din Braşov din 15 noiembrie 1987 şi efectele acestei măsuri se simt încă în istoriografia momentului care, oricât de serioasă şi-ar dori să fie, ignoră încă acest moment din istoria anticomunismului românesc.
La doi ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în Decembrie 1989, revolta din întreaga Românie a dus la căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu, în prima Revoluţie populară cu imagini transmise în direct la televiziune.
