Volatilele frontiere europene
În toiul nopţii, un grup armat ia cu asalt casa primarului, îl omoară, cu toată familia, apoi îi asasinează pe cei trei jandarmi de la postul din mica localitate.
Marius Tiţa, 26.04.2014, 10:45
În toiul nopţii, un grup armat ia cu asalt casa primarului, îl omoară, cu toată familia, apoi îi asasinează pe cei trei jandarmi de la postul din mica localitate. Majoritatea atacatorilor sunt agenţi veniţi de dincolo de frontieră, bine antrenaţi şi bine înarmaţi. Rebelii i-au adunat pe locuitori şi le-au spus că Armata Roşie le vine în ajutor iar ei trebuie să lupte să alipească acest pământ la Uniunea Sovietică. Sunt ocupate clădirile oficiale şi tăiate legăturile cu centrul administrativ. Grupuri violente atacă şi ocupă satele mai mici din apropiere şi se angajează în adevărate lupte cu jandarmii, grănicerii sau armata.
Deşi aţi putea crede că tocmai aţi văzut acest reportaj la televizor, faptele relatate s-au petrecut în urmă cu 90 de ani. Este o relatare a răscoalei de la Tatar Bunar, o mică localitate azi în regiunea Odessa a Ucrainei, în sudul Republicii Moldova. În 1924, Tatar Bunar era un sat din România, din provincia Basarabia de la frontiera cu Uniunea Sovietică. Planurile expansioniste ale Imperiului sovietic aveau în vedere anexarea Basarabiei, ocuparea întregii Românii şi transformarea ei într-o republică sovietică unională, dar şi crearea unei federaţii comuniste balcanice. În 1940, Stalin dă un ultimatum prin care anexează Basarabia iar după al doilea război mondial, România şi ţările din jurul au intrat, conform planurilor, tolerate şi de marile puteri democratice, în sfera de influenţă sovietică. Atacul insurecţional de la Tatar Bunar, anihilat după grele lupte armate, testa această strategie sovietică şi s-a derulat după un plan plin de asemănări cu recentele evoluţii de la frontiera Ucrainei cu Rusia. Deşi am crede că totul este osificat pe vechiul continent, simpla evidenţă ne arată că aici, pe acest cel mai mic continent al lumii, frontierele s-au mişcat cel mai tare în ultimul sfert de secol. Şi toate acestea în condiţiile în care doar ideea de mişcare a frontierei apărea ca imposibilă după Al doilea război mondial. Primele modificări nu au fost deplasări ci dispariţii şi apariţii, pe amplasamente cu mare vechime.
În prezent, însă, frontierele par bătute de un puternic crivăţ ce-ţi îngheaţă liniştea geopolitică. Mult timp, conflictele din agitatul Est european erau îngheţate penrtu a nu deranja marile cancelarii şi organizaţii internaţionale în discuţiile lor. Apoi au devenit argumente în marele şah internaţional. În 2008, preşedintele rus de atunci, Dmitri Medvedev, a decretat recunoaşterea independenţei a două teritorii secesioniste aflate în frontierele internaţional recunoscute ale Georgiei, iar evenimentul a fost puţin băgat în seamă şi repede uitat. Era prima măsură oficială de acest tip şi lista de aşteptare era lungă. Această recunoaştere oficială nici nu se îngrijea prea mult de detalii şi aparenţe, venea rapid ca o măsură de retorsiune şi răzbunare împotriva Georgiei şi a mult prea independentului său preşedinte, Mihail Şaakaşvili.
Fără îndoială, harta lumii arată altfel la Moscova, mai ales după recenta anexare a Crimeii, decât la ONU, la marile organizaţii internaţionale sau la Washington, Londra, Paris sau Berlin. Acolo, cu litere chirilice, sunt trecute mai multe republici, mai multe state cu o independenţă de facto sau trecută în evidenţele moscovite. Şi toate se află în volatilul spaţiu est- european, unde frontierele sunt reguli făcute să fie încălcate sub forţa unor realităţi complexe, vulnerabile la abile influenţe şi modelări.
