Vocea poporului european

Structurile Uniunii Europene coboară tot mai mult spre cetăţean şi individ, spre drepturile şi viaţa sa.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Marius Tiţa, 31.05.2014, 08:43

Structurile Uniunii Europene coboară tot mai mult spre cetăţean şi individ, spre drepturile şi viaţa sa. În acelaşi timp, mecanismele UE devin mai ample şi greu de cuprins, inclusiv greu de înţeles la un nivel mediu sau la nivelul cetăţeanului care are şi alte preocupări decât acelea de a-şi explica funcţionarea şi menirea Uniunii Europene. Dacă europeanul nu are ocazia curentă să-şi exprime neînţelegerea sau nemulţumirea faţă de construcţia europeană, o face, radical şi direct, la alegeri, mai ales la cele europene.

În vremurile de început ale euroalegerilor, acestea se constituiseră într-o filosofie aparte, aproape ca un corp anexă sau chiar superior sistemului naţional în care cetăţeanul a evoluat tot timpul. Subiectele europene erau diferite de cele interne şi chiar politicienii se specializaseră strict, evoluând fie pe scena naţională, fie pe cea europeană. Protestul se ducea şi el spre Bruxelles, păstrându-se treburile serioase, ce trebuie şi pot fi schimbate, pentru spaţiul naţional, intern. Dar, aşa cum s-a dorit, Europa face tot mai mult parte din viaţa cotidiană a oamenilor din fiecare dintre cele 28 ţări membre ale Uniunii Europene şi asta se simte inclusiv pe plan politic şi electoral.Alegerile europarlamentare au devenit un spaţiu de exprimare şi manifestare a opiniei cetăţeneşti şi pe măsură ce opinia publică a devenit tot mai conştienţă de puterea şi anvergura Europei.

La 45 de ani de la primele alegeri europene pentru desemnarea Parlamentului de la Strasbourg, mecanismul este tot mai important şi mai aproape de cetăţean. Fiecare dintre semnalele şi semnificaţiile alegerilor europene sunt importante şi trebuie analizate. Finalul unor euroalegeri nu înseamnă doar stabilirea unei noi formule a Parlamentului European, ci şi votul pentru politicile derulate până atunci sau propuse pentru viitor. De aceea, nici măcar alegerea noului preşedinte al Comisiei Europene, devenită, în premieră, miză a europarlamentarelor, nu trebuie să încheie discuţia. Bagajul politicii europene al fiecărui partid sau politician trebuie să îi însoţească în permanenţă, indiferent de forul ales în care duc cu ei voinţa populară. După şocul constatării unei resurecţii de amploare a vocilor extremiste şi anti-europene, se constată că acestea sunt atât de pline de specific naţional încât cu greu tendinţele extremiste din fiecare ţară se vor putea uni într-un curent european. De fapt, avansul extremiştilor în alegerile europene nu înseamnă succesul unor idei sau programe, ci protestul faţă de o situaţie existentă.

România a intrat cu greu în Uniunea Europeană, după o dificilă şi epuizantă tranziţie de la regimul comunist impus cu forţa armată la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la societatea pluralistă contemporană. În 2007 era cotată cu procente mari de euroentuziasm şi susţinerea modelului european continuă şi astăzi să fie o politică atractivă.

Din păcate, România este supusă unor rigori greu de acceptat mai ales în procesul de aderare la sistemul Schengen, iar o serie de extremişti britanici, cu succes electoral, totuşi, şi-au făcut o obişnuinţă din a-i jigni pe români, partenerii lor din proiectul european. Este o atitudine greu de înţeles şi imposibil de acceptat din partea unui vocal urmaş al lui Winston Churchill, cel care a negociat cu Stalin şi a acceptat ca Estul Europei, inclusiv România, să intre total sub controlul comunismului sovietic.

Desigur, nu acestea sunt vocile europene pe care românii doresc să le audă când lucrează în plenul de la Strasbourg. Şi nici nu mai contează, când ei trimit în Parlamentul european, ca independent, deci nepurtat de curente ideologice, un actor renumit şi iubit, care a adunat voturi cât pentru 3 fotolii, inclusiv cele care ar fi putut reveni unor extremişti negativişti şi anti-europeni, chiar dacă românii nu au produs aşa ceva.