Terorism în Europa

Factorii de decizie şi cei de analiză încep să îşi amintească o serie de evoluţii care, privite acum într-un alt context şi atmosferă, conturează un puzzle înfricoşător, într-un cadru nou în care violenţa nu mai are limite.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Marius Tiţa, 19.01.2015, 11:59

Statistici îngrijorătoare despre potenţialul extremist din inima Europei existau de mult. La sfârşitul lunii septembrie, chiar în cadrul acestei rubrici a Radio România Internaţional, sub titlul “Strategia crimei”, spuneam: “Îngrijorătoare este şi dimensiunea fără precedent a implicării unor cetăţeni occidentali în acţiunile teroriste ale noilor islamişti. Ei merg direct în zonele din Siria şi Irak, unde stăpâneşte organizaţia Statul islamic, iar mulţi dintre ei se întorc în ţările occidentale unde trăiesc sau chiar s-au născut. Este o puternică diseminare subversivă a ideilor extremiste direct în mediul pe care îl combat, ca să nu mai vorbim de resursele semnificative pe care i le asigură şi i se vor întoarce împotrivă”.

În acelaşi material difuzat acum aproape 4 luni constatam că “duşmanul declarat al extemismului religios propus de noii terorişti este statul occidental, cu structurile sale politice, militare şi economice, sau pur şi simplu din cauza democraţiei pe care acesta o propune şi o practică. De multe ori, criminalii sunt conaţionalii occidentali ai celor măcelăriţi fără milă în numele unor idei confuze”.

În acel moment, era o reacţie la valul de execuţii ale unor civili din ţările occidentale care lucrau în zonele invadate de islamişti. Cu surpriza intermediată de mijloacele moderne şi rapide de comunicare în masă aveam să constatăm că insurgenţa islamistă nu este un fenomen ce aparţine exclusiv ţărilor arabe în care se manifestă, cu o tendinţă evidentă de extindere, ba chiar de internaţionalizare.

În primul rând chiar vedem cetăţeni occidentali, cu o existenţă destul de scurtă dar petrecută în ţările Vestului Europei, în mijocul societăţilor pe care le consideră acum principalul inamic şi au ca scop doar distrugerea acestora. Statisticile plasau Belgia în fruntea listei cu ţări ai căror cetăţeni participă cu trup, suflet şi bani la insurgenţa islamistă din Siria, Irak sau Afganistan. Evenimentele din Franţa par a fi declanşat o reacţie a autorităţilor din statele puternice ale Vestului european, puse acum în faţa cumplitei perspective a intensificării activităţii teroriste pe propriul teritoriu. Ele trebuie să demonstreze că reuşesc să gestioneze o situaţie complexă, în care, pe lângă terorismul criminal găsim tot felul de infracţiuni grave, precum traficul de arme, spălare a banilor, crimă organizată.

Factorii de decizie şi cei de analiză încep să îşi amintească o serie de evoluţii care, privite acum într-un alt context şi atmosferă, conturează un puzzle înfricoşător, într-un cadru nou în care violenţa nu mai are limite. Parisul şi alte capitale occidentale au cunoscut de-a lungul secolului trecut tot felul de iniţiative sau campanii teroriste. Peisajul aparţine vremurilor romantice când teroriştii erau mici vedete ce generau sindromul Stockholm, fenomenul de fraternizare cu teroriştii, mai ales în cazurile de luare de ostateci. Atunci cauzele şi revendicările erau preponderent politice, în general se puneau bombe în locuri emblematice sau doar aglomerate, iar autorii îşi propuneau în mod esenţial să rămână în viaţă.

În prezent asistăm la o stare mult mai dură a activităţii teroriste, mai dură chiar decât etapa 11 septembrie 2001. Acum teroristul poate fi unul dintre noi, cu aceeaşi poveste a vieţii, cu o apartenenţă totală la mediul împotriva căruia se manifestă. Revendicările nu mai sunt politice, ci religioase şi în general nu mai sunt revendicări. Terorismul de astăzi răzbună şi pedepseşte, caută distrugerea cât mai mare sau chiar completă, iar viaţa nu mai are nicio valoare, nici cea a victimelor, dar nici viaţa atacatorului. Luptând în numele unei idei sfinte, teroristul care omoară privind în ochi nu are nimic sfânt. Urăşte tot ce este în jurul lui, urăşte oamenii, urăşte viaţa şi urăşte viitorul. Aşa că, dacă vrem să mai existe un viitor, nu trebuie să mai existe terorism.