It’s over!
După intonaţie, It's over! poate avea mai multe sensuri. Cel puţin în română.
Marius Tiţa, 05.09.2021, 10:30
După intonaţie, It’s
over! poate avea mai multe sensuri. Cel puţin în română. Poate fi o uşurare
plină de optimism, când ceva rău se termină, dar poate fi şi sfârşitul
speranţei, când nimic bun nu se mai poate întâmpla pentru a opri răul. În cazul
recentelor evoluţii din Afganistan, ambele interpretări sunt valabile. Pe de o
parte, mulţi se bucură că se încheie implicarea masivă a democraţiilor
occidentale în modernizarea Afganistanului.
Pe de altă parte, mulţi, cei mai mulţi, văd retragerea trupelor
americane, a trupelor aliate şi a celor implicaţi în evoluţia democratică a
ţării ca pe o catastrofă în toate planurile sociale şi geopolitice, dar şi
economice şi umanitare. Am înţeles că este de bine, că situaţia durează de prea
mult timp şi costă enorm, că ne amintim cu greu de ce am venit. Dacă suntem
dispuşi să credem că motivele acţiunii de acum două decenii erau simple şi
esenţiale, trebuie să recunoaştem că frontul social deschis este unul dintre
cele mai frumoase şi luminoase.
Hai să restrângem agenda anului 2001 la simpla
răzbunare pentru teribilile atacuri din 11 septembrie, dar ce a urmat nu mai
poate fi simplu ca o răzbunare, fie ea şi internaţională. Pornind de la această
simplificare, am crede că talibanii sunt o victimă colaterală a răzunării
americane împotriv reţelei Al Qaida, că singura vină a stăpânilor de atunci şi
de acum ai Afganistanului ar fi aceea că l-au găzduit pe Bin Laden. Plecarea
talibanilor de la putere a însemnat deschiderea spre viaţa democratică, spre
emanciparea femeilor, spre dezvoltarea economică şi socială, spre educaţie
pentru toţi, spre statul de drept şi alegeri libere. Acum, nu asistăm la o
întoarcere la vremurile talibane din cincinalul 1996-2001, nu asistăm la Taliban Reloaded ci la versiunea plină
de surprize şi noutăţi Taliban 2021. Mai
romanţat, în pseudo-filmul Taliban. După
douăzeci de ani avem şansa să ne întâlnim cu mai multă violenţă, cu mai
puţine scrupule şi aproape deloc democraţie.
Vedem schimbările de la primul
contact vizual. Luptătorii talibani au trecut de la arsenalul de largă invidie
muzeologică la arme moderne, americane, cum numai în filme am mai văzut. Armele
acestea nu au fost cumpărate de pe o piaţă neagră, de profit uriaş şi ocult.
Aceste arme moderne au fost aduse în Afganistan oficial şi pe cheltuiala
occidentalilor şi abandonate cu infinită generozitate în mâinile luptătorilor
mult mai slab înarmaţi. Nu mai sunt vechituri sovietice, ci arme americane
scumpe, cum multe armate NATO nu au sau trebuie să dea procente din PIB pentru
a le avea. Dacă acum 25 de ani, în 1996, victoria talibană era obţinută cu
greu, în teren, de către luptători locali, acum a fost un adevărat galop
militar de sănătate, obţinut printr-o altă luptă magistral câştigată de
talibani, cea diplomatică, a negocierilor cu americanii, undeva, în afara
Afganistanului.
Deşi miza era doar retragerea militară americană, până la urmă
s-a dovedit a fi vorba de stăpânirea întregii ţări. Au fost uitate mai multe
noţiuni, cum ar fi tranziţia puterii, securitatea retragerii şi după retragere,
dimensiunile dezangajării, calendarul inteligent al retragerii, viitorul
capacităţilor militare. În lipsa lor, totul a semănat cu o fugă, un abandon
total, o ieşire de catastrofă, când îţi iei cu tine doar actele, propria piele
şi pistolul de pe noptieră. Şi laşi în urmă hainele de firmă, prietenii şi
vecinii, plus un arsenal nou-nouţ, menit să te apere dar care nici nu a fost
scos din ambalaj. Şi, dacă mai apuci, strigi peste umăr, apăsat şi determinant:
It’s over! Dacă nu mai apuci, că ai deja oameni pe scări, deşi nu este autobuz
comunist ci avion american, ajungi la loc sigur şi, mediatizat, şi rosteşti
acelaşi lucru, dar în varianta optimistă: It’s over!
