Altfel, despre unitatea europeană

Construcţia europeană este un principiu care se mobilizează în vremuri de pericol comun, de război.

Marius Tiţa, 03.04.2022, 13:13

Construcţia europeană este un principiu care se mobilizează în vremuri de
pericol comun, de război. Iniţiativa din 1950, lansată prin Declaraţia Schuman,
venea după un război catastrofal, declanşat şi purtat de ţări europene. Înainte
de Al Doilea Răboi Mondial, un alt război teribil de eficient în moarte şi
distrugere a zguduit Bătrânul Continent, leagănul civilizaţiei, al democraţiei
şi al drepturilor omului. Proiectul comunitar european a început, la mijlocul
secolului trecut, cu o propunere ce părea a fi eminamente economică. Miza era,
totuşi, pacea în Europa, prin punerea în comun a ramurilor economice ce ar
putea alimenta intenţiile belicoase ale ţărilor europene. Ideea era deosebit de
îndrăzneaţă şi s-a dovedit foarte eficientă. În 1949, cu un an înaintea
Declaraţiei Schuman, ţările europene, Canada şi SUA înfiinţau NATO, organizaţia
menită să aplice Tratatul Atlanticului de Nord, semnat de aceste ţări la Washington, pentru a se apăra împreună.

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, scena politică
internaţională a urmat linii ideologice de diviziune. Uniunea Sovietică, sub
conducerea lui Stalin, unul dintre cei mai sângeroşi dictatori din istoria
omenirii, a mers pe drumul separării şi opunerii faţă de ţările unde funcţiona
economia liberă, bazată pe capital. Şi atunci s-a evoluat de la imaginile cu
liderii învingători din război, inclusiv Stalin, ce sugerau interesul comun, la
opunerea şi separarea în blocuri antagoniste. Începuse Războiul Rece iar ţările
ce deveniseră comuniste, după ce fuseseră ocupat-eliberate de Armata Roşie, se
grupau în jurul atotputernicei Uniuni Sovietice. A fost creat CAER, o
organizaţie economică cu nume de bancă populară – Consiliu de Ajutor Economic
Reciproc, şi o structură militară, Tratatul de la Varşovia, care imita
organizaţia Tratatului de la Washington.

Cu inima strânsă încă ne amintim
tensiunile unei jumătăţi de secol de confruntare cu mâna pe butonul nuclear,
Războiul Rece riscând să ajungă un război atomic, de sfârşit de lume. Sistemul
comunist din Europa s-a prăbuşit în 1989 iar în 1991, chiar Uniunea Sovietică
se descompune în fostele 15 republici unionale. NATO şi Comunitatea Europeană
se extind spre Est, primind noile democraţii, în căutarea proiectului de
siguranţă economică şi militară a continentului unit. Pentru început, părea că
Rusia, moştenitor în multe domenii, inclusiv al armelor nucleare, al Uniunii
Sovietice, eliberată şi ea de comunism, urmează modelul democraţiei liberale,
cu alegeri libere, sistem pluripartid şi respectarea drepturilor omului.

În
prezent, însă, asistăm la un adevărat coşmar, cu un război declanşat fără
justificări sau declaraţii făcute de Rusia împotriva unui stat independent şi suveran,
membru al ONU, Ucraina. Populaţia civilă a devenit ţinta predilectă a
loviturilor militare, clădiri de locuinţe cad sub bombe iar oamenii mor peste
tot. Nimic din ce se întâmplă acum în Ucraina nu poate fi justificat prin
prisma legilor internaţionale, a legilor omeneşti, a logicii sau a politicilor
acestui secol. Europa comunitară este încă divizată în faţa acestei provocări
de coşmar şi simplele reacţii economice nu par a avea vreo eficienţă pe câmpul
de luptă. Se face un bilanţ al evoluţiei construcţiei europene şi vedem că,
până la urmă, proiectul politic a rămas destul de labil, cu propuneri timide în
situaţia de agresiune militară criminală de la frontierele Uniunii Europene.
Acolo unde trebuia să funcţioneze o generoasă politică europeană de vecinătate
se desfăşoară un război adevărat, de secol XX, alimentat de porniri de
dominaţie teritorială şi de resuscitare a unor perimate dar periculoase obsesii
imperiale.