Însoţitul de Sântoader

Astăzi mergem în sud-vestul Transilvaniei, în județul Hunedoara, în Țara Hațegului, un ținut istoric și etnografic, pe urma unui obicei din vechime

Ana-Maria Cononovici, 22.03.2022, 15:15

Astăzi mergem în sud-vestul
Transilvaniei, în județul Hunedoara, în Țara Hațegului,
un ținut istoric și etnografic, pe urma unui obicei din vechime. Aici se
găseşte Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, sit UNESCO, promotor a unei
identităţi locale ce înglobează valori unice ale patrimoniului.

Un astfel de exemplu îl
reprezintă obiceiul Însoţitului de Sântoader, desfăşurat recent de Asociaţia
femeilior din Sântămăria Orlea, în parteneriat cu Geoparcul, după cum a
precizat Silvia Szakacs Mikes, preşedinta asociaţiei: Majoritatea
proiectelor desfăşurate de noi au avut ca partener geoparcul. Geoparcul este de
fapt un catalizator de energii şi un promotor a tot ceea ce se întâmplă în Ţara
Haţegului şi ceea ce merită promovat, atât din punct de vedere natural, cât şi
cultural. Unul dintre obiectivele Geoparcului este educaţia şi această educaţie
se face într-un cadru organizat, există în fiecare şcoală clubul
geo-exploratrii, care desfăşoară pe parcursul anului proiecte foarte frumoase,
în care copiii învaţă ce este geoparcul, învaţă despre zona lor, învaţă să îşi
cunoască valorile naturale, cele de patrimoniu natural şi de patrimoniu
cultural, dar nu numai să le cunoască ci să le şi promoveze. Şi unul dintre
aceste proiecte a fost şi cel cu însoţitul.

Iar Silvia Szakacs Mikes,
preşedinta Asociaţiei femeilor din Sântămăria Orlea, ne-a
povestit în ce constă acest obicei al Însoţitului de Sântoader: Este un obicei foarte vechi, se pierde în negura vremurilor, este un
obicei pentru bucuria copiilor. Însoţitul înseamnă de fapt legare de prietenii
şi este în acelaşi timp şi o întrecere. Am reuşit în ultimii ani să reînviem
acest obicei. Ce înseamnă de fapt Însoţitul de Sântoader: este un obicei foarte
frumos, sunt pregătiţi colacii de Sântoader, din aluat de pâine, aluatul se
întinde sub formă de suluri mai lungi, care se împletesc. Specific pentru
aceşti colaci este aşa numita creastă, care are forma unei flori, se face tot
din aluatul respectiv , numai că este un pic mai consistent, i se mai adaugă
făină, ca să poată să îşi menţină forma. Se întinde acest aluat în fâşii, se
crestează, se rulează şi se pune deasupra colacilor. Astfel colacii sunt daţi
la cuptor, se lasă să se coacă şi după ce s-au copt sunt păstraţi până a doua
zi, pentru că la însoţit se merge în ziua de duminică dimineaţa. Sunt pregătiţi
cu foarte mare grijă, crestele sunt apoi scoase de către mămici cu mare grijă,
sunt împodobite cu flori, cu viorele, ghiocei, zambile, depinde ce se găseşte
în ziua respectivă, şi sunt puţin subţiate, pentru a pluti cât mai uşor pe apă.
Este un eveniment care degajă atâta energie! Bucuria copiilor este fantastică.
Dacă le-aţi vedea feţele cum radiază de bucurie şi cât de emoţionaţi sunt!

Ca în fiecare an, copiii au făcut
colăcei împletiți din aluat de pâine pe care i-au împodobit cu bucățele de
aluat numite creste. Apoi, colăceii au fost puși la copt în cuptor, în diverse
gospodării ale organizatorilor, din păcate nemaiexistând cuptoarele de pâine
tradiţionale. După coacere, colăceii au fost savurați de copii, dar crestele,
înfrumusețate cu flori de primăvară, au fost duse la râu şi puse pe apă, după
cum cere tradiţia.

Silvia Szakacs Mikes a detaliat: Este practic o întrecere, crestele acestea sunt puse pe o scândură,
sau înainte se puneau pe mai, maiul era instrumentul cu care se băteau hainele,
când se spălau pe piatră, la apă, sunt puse în şir şi un părinte scufundă
această scândură sau maiul în apă şi care creastă se duce prima, acela este
soţul mare. Asta îţi dă o mândrie deosebită, dar şi ceilalţi se bucură şi
urmăresc crestele de-a lungul râului, pentru că se schimbă liderul, în funcţie
de cum prinde valul de apă. Am reuşit să îi învăţăm să îşi pregătească singuri
crestele. Participă efectiv de la frământatul aluatului. Ei văd cum se
frământă, cm se dospeşte, şi-au modelat singuri crestele şi s-a degajat atâta
bucurie! Asta mie mi se pare un lucru extraordinar, pentru că reuşim să le
transmitem nişte tradiţii, reuşim să înviem aceste tradiţii şi să le transmită
şi ei, pentru că sunt convinsă că şi ei le vor transmite mai departe. În plus,
se bucură să lucreze împreună, se leagă prietenii. Eu îmi aduc aminte că bunica
mea, la o vârstă destul de venerabilă, încă îi spunea soaţă prietenei ei cu
care se însoţise în copilărie. Este unul din obiceiurile foarte frumoase şi care
merită duse mai departe.

Copilul a cărui creastă pleacă cel mai
repede pe râu în jos este desemnat soţul sau soaţa mare, iar prima sa
îndatorire în această calitate este să-i cinstească pe ceilalți copii cu suc și
cu prăjituri sau dulciuri. Se mai spune că prieteniile legate de Sântoader sunt
pe viață.

Interlocutoarea noastră ne-a mărturisit că
în copilărie a aprticipat personal la însoţitul de Sântoader şi că singura
diferenţă între ce se întâmpla mai demult şi ce se întâmplă acum este faptul că
la sat acum sunt mai puţini copii. Cu toate acestea, bucuria a rămas mare, aşa
că este posibil ca astfel de obiceiuri să fie preţuite şi de micii participanţi
de azi într-atât încât să îşi dorească să le transmită mai departe şi
generaţiilor ce vin.