Maidanezii din România

Câinii vagabonzi au devenit, datorită limbajului corectitudinii politice, câini fără stăpân şi câini comunitari.

Steliu Lambru, 16.09.2013, 10:33

Câinii vagabonzi au devenit, datorită limbajului corectitudinii politice, câini ”fără stăpân” şi câini ”comunitari”. Limba vie, informală, a inventat însă şi un alt termen mai apropiat de realitate, ”maidanezi”, oarecum apropiat de cel original, de ”vagabond”. Maidanezii au fost mereu o problemă nerezolvată a României, iar explicaţiile acoperă un evantai care merge de la şovăiala în a concepe legi clare şi riguroase şi până la incapacitatea autorităţilor de a le pune în aplicare.

Câinii vagabonzi sunt asociaţi mizeriei, bolilor, nesiguranţei pe străzi. Problema maidanezilor nu a fost abordată frontal nici măcar atunci când aceştia au ucis oameni. Aceeaşi bâlbâială a autorităţilor şi aceeaşi confuzie a opiniei publice au permis ca animalele să rămână pe străzi, deşi în teorie ale tuturor, dar în realitate ale nimănui, şi să-şi impună comportamentul instinctual asupra celui raţional al oamenilor. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti ne-a povestit despre locul pe care îl ocupau câinii vagabonzi în peisajul oraşelor româneşti din prima jumătate a secolului al 19-lea.

”Maidanezii sunt o problemă permanentă a României, dar în secolul 19, abia la jumătatea sa, se pune problema eliminării lor din spaţiul urban. Până atunci, sunt o prezenţă reală şi datoriă faptului că multe case nu au frontiere, nu există garduri, şi atunci câinii pripăşiţi pe lângă case sunt câinii tuturor. Asta şi pentru că Bucureştiul şi Iaşiul acelor epoci nu arătau aşa cum arată astăzi, cu îngrădiri şi proprietăţi bine delimitate, dar şi pentru că ei sunt o problemă a întregii Europe. Primul document pe care l-am găsit este cel din 1810 când ruşii, care ocupaseră Principatele în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, sesizează această prezenţă canină pe străzi şi recrutează o echipă de hingheri care să-i adune şi să îi ucidă. Numai că vor intra în conflict cu proprietarii, cu oamenii care aveau câini. Încep să apară circulare prin care proprietarii sunt avertizaţi să-i pună în lanţ, să-i ţină în curţi, pentru că altfel vor fi expuşi eliminării. Numai că, după ce ruşii vor pleca în 1812, măsura cade în desuetudine. O regăsim în 1850 când oraşele încep să se structureze când este copiat modelul francez de salubrizare şi urbanizare. În mediul rural ei sunt peste tot, bineînţeles nu sunt ţinuţi în lanţ, sunt o prezenţă într-un spaţiu locuit de oameni.”

În ochii străinilor, câinii vagabonzi devin celebri, ei sunt o marcă ai locurilor. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu spune că haitele de câini vagabonzi erau stăpânele oraşului după căderea întunericului.

”Consulii Marii Britanii şi ai Franţei, prezenţi la Bucureşti şi Iaşi până la 1859, vorbesc de imposibilitatea de a circula noaptea pe străzile din Bucureşti şi Iaşi din cauza acestor câini care sunt peste tot. Există o mărturie de pe la 1850 care vorbeşte de câinii de Dâmboviţa. De ce erau acolo? Pe Dâmboviţa erau multe abatoare, manufacturi de tăbăcărie şi de prelucrare a cărnii. Acei mici întreprinzători aruncau totul în râu, şi-acolo erau prezenţi foarte mulţi câini pentru că aveau cu ce să se hrănească. Or, o plimbare în această zonă era aproape o sinucidere. În 1852 apare o circulară a eforiei oraşelor prin care se cere măsuri împotriva câinilor. Apare ideea construirii primului adăpost pentru că justificarea era că nu mai puteau fi ucişi, priveliştea fiind îngrozitoare. Apare discursul umanităţii: se spunea că suntem oameni şi nu putem ucide câinii în văzul tuturor, se condamna faptul că hingherii ofereau un spectacol incredibil.”

Maidanezii au omorât oameni în istoria lor românească, şi mărturiile nu lipsesc în acest sens. În cazul câinilor turbaţi, lucrurile luau o întorsătură cutremurătoare. Extrem de agresivi prin comportamentul lor pe jumătate sălbăticit şi al instinctului de canide de a se aduna în haite, maidanezii erau prezenţe care întregeau imaginea apocaliptică din timpul epidemiilor. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

”Într-una din gazetele vremii există mărturii despre câinii turbaţi, câini care, la un moment dat, pătrund în sate, nu în mediul urban, şi sfîşie pe oricine întâlnit în cale. De aici se observă un pericol ca şi din numeroasele reţete împotriva turbării. Dar aici este vorba şi de lupi, nu doar de câini. În mediul rural, mai ales în zonele de munte, lupii sunt o prezenţă constantă, mai ales noaptea şi pe timp de iarnă, alături de cîinii turbaţi. Câinii devin foarte agresivi în perioadele de epidemii, atunci când mâncarea este mult mai puţină pentru că lumea se izolează. Spectacolul oferit este atroce pentru că în timpul ciumei cadavrele sunt îngropate mai la suprafaţă sau cei bolnavi de ciumă sunt îngropaţi chiar înainte să moară. Lumea este atât de speriată încât în momentul în care cineva trage să moară nu mai aşteaptă lucrul acesta. Spectacolul este atroce, cum spuneam: câini care dezgroapă cadavre sau oameni aproape morţi târându-i pe străzi. În timpul epidemiilor hrana este o mare problemă, ca şi astăzi.”

În toate perioadele istorice care au urmat, România a eşuat constant în a rezolva problema maidanezilor. În anii comunismului, populaţia canină a explodat din cauza demolărilor şi a părăsirii câinilor de către cei care s-au mutat la bloc. În ciuda neplăcerilor pe care le produc, câinii vagabonzi sau maidanezii au nevoie, ca animale domestice, de toată atenţia oamenilor. În definitiv, victoria lor înseamnă eşecul cetăţenilor.