Epidemii în spaţiul românesc

Epidemiile sunt considerate de istorici drept un puternic factor de influenţare a civilizaţiei umane, la fel ca oricare alt eveniment major.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 26.10.2015, 13:39

Epidemiile care au produs cel mai mai impact au fost cele de ciumă, variolă şi holeră. ”Moartea neagră” sau ”ciuma neagră”, cunoscută în Ţările Române ca ”buba neagră”, este considerată boala care a ucis cei mai mulţi oameni în cursul istoriei. Unii istorici atribuie marii epidemii de ciumă de la mijlocul secolului al 14-lea aproximativ 75 de milioane de morţi. Abia la sfârşitul secolului al 19-lea, în 1894, francezul Alexandre Yersin a descoperit bacteria care produce ciuma şi, odată cu ea, leacul împotriva celei mai teribile maladii cunoscute vreodată. Înainte de marea descoperire a lui Yersin, singurul leac împotriva ciumei era ”scapă cine poate”, în termeni medicali, cei care dezvoltau o imunitate la bacterie sau cei care făceau o formă mai uşoară a bolii.

Nici spaţiul românesc nu a fost ferit de epidemii care şi-au lăsat o amprentă semnificativă asupra modului de a privi lumea al oamenilor. Octavian Buda, profesor de istoria medicinii la Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti, s-a referit la mărturiile despre ciumă din secolul al 15-lea din spaţiul românesc care a urmat marii epidemii de ciumă din secolul anterior. ”Există nişte descrieri făcute de doctori alogeni care au fost la diverse curţi ale vremii, la curtea lui Ştefan cel Mare, la curtea lui Matei Basarab şi la curtea lui Vasile Lupu. Problema cea mai mare este cu identificarea tabloului clinic pentru că termenul generic de ”bubă” e foarte larg. În limbajul neaoş, ”bubă” înseamnă chiar ”boală”. Şi atunci este detul de greu de definit. Informaţii foarte concrete despre cazul lui Iancu de Hunedoara nu avem. Este foarte posibil să fie legat de teatrul de război sudic. Una dintre extinderile ulitmelor epidemii de ciumă vest-europene s-a făcut prin portul dalmat Dubrovnik sau Ragusa. Există o idee destul de inedită a unui iatroistoric român, Nicolae Vătămanu, care speculează cu destul de bune argumente că în celebra bătălie de la Războieni, despre care se ştie că a fost câştigată de otomanii lui Mehmet al II-lea contra lui Ştefan cel Mare a la Pirus pentru că au murit cu zecile de mii, s-ar fi amestecat şi un episod de ciumă, venită dinspre zona Uralilor şi Crimeii. E o discuţie care merită analizată cu toată atenţia.”

Epidemiile de ciumă continuă periodic şi în secolele următoare, cea din Londra anului 1666 fiind una înfricoşătoare, deşi de o mai mică amploare decât cele precedente. În secolul al 18-lea, în Ţările Române începea perioada fanariotă, primul domn, Nicolae Mavrocordat, fiind răpus de ciumă în 1730. Dar impactul cel mai mare l-a avut ciuma lui Caragea din 1813-1814. Astfel, perioada fanariotă a fost considerată metaforic una nefastă în istoria României tocmai fiindcă a început şi s-a sfârşit cu câte o epidemie de ciumă. Octavian Buda a vorbit despre măsurile luate de autorităţile Munteniei şi despre metodele de luptă cu epidemia.

”Se creează un fel de cordon carantinal pe Dunăre spre Bucureşti, se desemnează un fel de administrator al lazareturilor, epistaţii de mahalale, şi se completează numărul membrilor unei profesii care în perioada respectivă vor avea foarte mult de lucru, este vorba de ciocli. Ei vor fi desemnaţi să se ocupe de cadavre şi să administreze inclusiv locurile unde victimele erau înmormântate. Breasla cioclilor devine foarte activă, erau foarte bine plătiţi, aveau ca scop strângerea morţilor şi îngroparea lor. Cioclii erau recrutaţi, iată o idee antiepidemică foarte interesantă, dintre foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte. Într-un mod empiric, era conştientizarea faptului că acei oameni dobândiseră un soi de imunitate. Istoricul Ion Ghica se referă la ciocli în termeni foarte negativi. Când treceau pe lângă o casă bogată, rupeau zdrenţe de la ciumaţi şi răspândeau contagiunea. Chiar dacă riscau pedeapsa cu moartea, îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau chiar de vii pentru a nu se mai osteni cu transportul lor la spital. Un episod inedit îl regăsim în raportul unui cioclu: ”astăzi am adunat vreo 15 mortăciuni pe care le-am pus în căruţa de pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14 fiindcă unul a rupt-o la fugă.”

Disperarea oamenilor nu a putut fi oprită nici de preoţi, nici de vraci, singura consolare venind din partea alcoolului, veşnicul subterfugiu al omului aflat la necaz. Octavian Buda. ”În lipsa unor tratamente eficiente, sigur că alcoolul consumat în cantităţi mari mai liniştea spiritele. Dar şi aici au fost introduse interdicţii. Existau şi vraci care le promiteau ciumaţilor că îi salvează dacă veneau în contact cu o broască ţestoasă. Există un spital de ciumaţi în Bucureşti, Dudeşti, mai exista şi spitalul Sf. Visarion, s-a creat, în ideea sistemului veneţian, un lazaret în care erau închişi bolnavii de ciumă într-un regim care semăna cu acela al bolilor infecţioase.”

Gerul năpraznic din iarna anului 1813-1814 mai domoleşte manifestările ciumei însă nu anihilează boala. Conform rapoartelor consului austriac la Bucureşti Fleischak von Hackenau, în timpul ciumei lui Caragea au murit aproximativ 4500 de morţi. Cu ”ciuma lui Caragea”, denumită aşa deoarece a fost adusă de un om din suita principelui care a intrat grăbit în Bucureşti pentru a-şi lua domnia, nedorind să stea în carantină, se termina o epocă şi începea modernitatea.