Românii și cucerirea otomană a Balcanilor în secolele 14-15

Avansul Imperiului otoman către Europa din secolele 14-15 a însemnat o perioadă de confruntări și coexistență mai mult decât o perioadă de conflicte permanente și deschise.

Steliu Lambru, 06.01.2020, 13:11

Avansul Imperiului otoman către Europa din secolele 14-15 a însemnat o perioadă de confruntări și coexistență mai mult decât o perioadă de conflicte permanente și deschise. În 1453 însă, sultanul Mehmet al II-lea a pus capăt acestei perioade de tranziție cucerind Constantinopolul și centralizând puterea în mâinile unui singur suveran, și anume în propriile sale mâini. În perioada premergătoare cuceririi Constantinopolului, din preajma anilor 1360 și până în 1453, românii s-au integrat și ei modelului confruntării și coexistenței cu turcii, după practica balcanică.

Modelul coexistenței celor două lumi, creștină balcanică și musulmană orientală, apare din documentele vremii și ea a dus, în final, la o fuziune între cele două tipuri de cultură și civilizație. Ceea ce inițial a fost o interferenţă între lumea creştină şi cea musulmană a devenit treptat o interdependenţă şi o apropiere și s-a încheiat cu o sinteză în care religia, practicile și obiceiurile au generat un tip uman și un comportament foarte asemnănătoare.

Actorii politici din Balcani ai perioadei de dinaintea cuceririi otomane au avut, evident, interese personale. Pentru a și le urmări, au colaborat dar s-au și confruntat cu turcii care s-au dovedit a fi, de multe ori, sprijinul pe care îl căutau. Însă înainte de a coabita cu turcii, în a doua jumătate a secolului al 14-lea creștinii balcanici le-au opus rezistență, grecii, bulgarii, sârbii și albanezii, ajutați uneori și de români, fiind însă învinși.

Istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt este profesor la Universitatea din Viena și specialist în istoria medievală a Europei de Sud-Est. El a arătat că exemplele de principi creștini căzuți în lupta antiotomană sunt mai puține în comparație cu cele de lideri care au colaborat cu turcii: ”Cei mai mulţi principi creştini din Balcani cooperau cu otomanii. Lista partenerilor otomanilor este substanțial mai lungă decât lista acelor principi care au luptat fără compromisuri cu otomanii. Principii creștini care au căzut în lupta împotriva otomanilor au fost conducătorii sârbi în lupta de pe Marița, Uglješa și fratele său regele Vukašin, principele regional albanez Balša al II-lea în 1385, principele sârb Lazar Hrebeljanović, principii și voievozii valahi Mihail în 1420, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş și împăratul bizantin Constantin al XI-lea. Executați au fost tatăl principelui albanez Skanderbeg Ioan Kastriota, ultimul duce italian al Atenei și ultimul rege bosniac precum și mai mulți boieri bosniaci cum ar fi familiile Kovacevici și Pavlovici.”

”Turcilor le plac certurile dintre creștini”, nota un cronicar anonim. Într-adevăr, elitele creștine angajau mercenari turci pentru a lupta împotriva rivalilor, iar mercenarii turci veneau ca mercenari și rămâneau ca stăpâni. Otomanii au creat o centură de state vasale, state dependente care interveneau şi ele masiv în politica internă otomană, așa cum a fost lungul război civil otoman dintre anii 1402 și 1413. Istoricii cred că după bătălia de la Marița din 1371 pierdută de sârbi în fața turcilor, balcanicii încep să accepte vasalitatea otomană. Românii ajung astfel în prima linie a confruntărilor cu turcii, prima bătălie importantă fiind dusă de Mircea cel Bătrân, în 1395, la Rovine.

Oliven Jens Schmitt arată că deja sârbii deveniseră aliați fideli ai turcilor: ”Boierii sârbi Marko Kraljević și Konstantin Dragaš au căzut în bătălia de la Rovine din 1395 luptând de partea otomanilor împotriva Valahiei lui Mircea cel Bătrân. Moartea în luptă a celor doi boieri sârbi arată direcția esențială a cuceririi otomane. Fără sprijin din partea vasalilor, mai ales a boierilor sârbi, ofensiva otomană n-ar fi fost posibilă. În toate momentele esențiale ale cuceririi otomane în Balcani, boierii sârbi se aflau de partea otomană: la Rovine, la Nicopole, unde cavaleria lui Ștefan Lazarevici a hotărât bătălia în favoarea otomanilor, la Ankara unde aceiași călărași au luptat până la capăt pentru Baiazid I în timp ce mulți musulmani o luaseră deja la fugă, în 1430 când Grigore Brankovici a ajutat la cucerirea Salonicului aflat sub stăpânirea venețiană. Chiar și în 1453, sârbii au apărut la Constantinopol, dar nu ca eliberatori, ci ca trupe în ajutorul otomanilor.”

Și în principatul Țara Românească de la nordul Dunării apăreau astfel semnele cooperării cu otomanii și chiar ale suzeranității. Oliver Jens Schmitt: ”Au apărut împărțiri în partide regionale, boieri care se orientau pe termen lung spre otomani sau spre Ungaria, chiar dacă, cel puțin într-o fază timpurie, cei mai mulți principi intrau într-o tabără sau alta în funcție de situația politico-militară. De aceea, nu întotdeauna este ușor de deosebit cine folosea pe ceilalți: beii și ungurii pe boierii locali ambițioși sau invers. Aceștia din urmă credeau că-și întăreau puterea regională prin manevre abile și prin schimbarea frecventă a alianțelor. Schimbarea rapidă a domnilor în Bosnia și Țara Românească s-a datorat mai ales acestor jocuri de putere. Dintre voievozii români favorabili otomanilor pot fi menționați Radu al II-lea Prasnaglava, Alexandru Aldea sau Radu cel Frumos.”

Anul 1453 era, astfel, momentul care încheia o lungă perioadă de tranziție. Era anul în care românii din principatele extracarpatice intrau într-un model cultural diferit, în care se vor integra pentru mai mult de patru secole.