Hipoterapia

În anul 1964, psihiatrul american Boris Levinson lansa o nouă orientare în terapia persoanelor cu dizabilităţi: terapia cu ajutorul animalelor, delfini, peşti, papagali, cai, animale de companie, câini şi pisici.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Ana-Maria Cononovici, 06.08.2014, 11:44

În anul 1964, psihiatrul american Boris Levinson lansa o nouă orientare în terapia persoanelor cu dizabilităţi: terapia cu ajutorul animalelor, delfini, peşti, papagali, cai, animale de companie, câini şi pisici.

Cercetările arată că patrupede precum câinele sunt utile în anticiparea unor crize de epilepsie, papagalii vorbitori atenuează durerile cardiace, pisicile ajută la scăderea presiunii arteriale şi diminuează semnificativ stările de anxietate, deprimare şi chiar de schizofrenie. Delfinii comunică uşor cu copiii autişti, echitaţia contribuie la detensionare şi la refacerea echilibrului psihic, peştii induc stări de relaxare când sunt priviţi unduindu-se într-un acvariu.

Terapia cu animale are ca finalitate dezvoltarea capacităţilor emoţionale ale persoanelor cu diverse dizabilităţi şi integrarea socială. Unele cercetări au demonstrat că persoanele care manifestă afecţiune faţă de câini şi pisici dovedesc aceeaşi afecţiune faţă de semenii lor.

În România acest model neconvenţional de terapie a fost preluat relativ recent şi aplicat atât în recuperarea deţinuţilor, cât şi în cea a copiilor cu dizabilităţi.

Lilica Frăţiman, conferenţiar universitar doctor, pediatru, şef secţie la spitalul judeţean Constanţa şi decan al facultăţii de psihologie Andrei Şaguna” din Constanţa ne-a vorbit despre rolul hipoterapiei, terapia cu cai: Hipoterapia este utilă pe mai multe planuri: noi o considerăm utilă pentru terapia unor persoane care au probleme de adaptare socială, dar şi a unor persoane care au probleme de sănătate. Vorbim despre persoane care au dizabilităţi neuromotorii şi psihomotorii, însemnând copii cu paralizii cerebrale, cu sindroame genetice, cum este sindromul Down. La noi psihoterapia cu cal s-a dezvoltat în relaţie cu copiii care prezintă autism sau tulburări din spectrul autist. Şi după aceea s-a extins şi la alte tipuri de afecţiuni. Ştim foarte bine că autistul are o problemă care ţine de faptul că aceşti copii nu trăiesc în lumea noastră, trăiesc într-o altă lume, a lor. Nu sunt neapărat bolnavi, ci sunt rupţi de realitatea socială pe care noi o cunoaştem. Calul, cu instinctele lui protective şi cu pasul lui liniştitor, aduce copilul mai aproape de realitatea noastră. Calul ajută copilul să se ancoreze puţin în realitate şi, odată ajuns pe cal, mişcarea calului îl linişteşte, îl calmează, îl face să fie mai prezent, îl poate ajuta să înveţe mişcări noi şi cuvinte noi şi aduce un progres extraordinar în evoluţia copilului autist. Şi la fel vorbim şi despre alte tipuri de boli: boli genetice sau boli degenerative sau boli secundare unor hipoxii la naştere.”

Studiile ştiinţifice efectuate în decursul timpului au demonstrat efectele benefice pe care le poate avea un animal de companie asupra unei persoane singure, bolnave sau a copiilor cu diverse disfuncţii. S-a constatat că animalele pot ameliora starea psihicului şi nivelul de comunicare interpersonal, pot spori încrederea de sine. Dacă terapia cu câini şi pisici este mai bine cunoscută, aceste animale putând fi animale de companie, terapia pe cal pare o opţiune exclusivistă. Cu toate acestea, mai multe centre de recuperare din ţară s-au organizat pentru promovarea acestui gen de terapie. Şi dacă la început terapia putea fi practicată doar atâta timp cât era vreme bună, din primăvară până toamna, acum mai multe centre au manej acoperit, astfel încât copiii se pot bucura de terapie pe tot timpul anului.

Terapia cu cai sau ponei este recomandată şi pentru copiii mai dinamici, pentru că ritmul paşilor calului este mai aproape de ritmul cardiac al mamei şi produce o senzaţie de relaxare accentuată. Prin intermediul calului poate fi tratat şi autismul sever. Prin manipularea corpului calului, subiectul autist îşi descoperă propriul corp şi începe să distingă între lumea sa, pe care o credea singurul univers şi cea exterioară, separată.

Cât de eficiente sunt aceste şedinţe de terapie ne spune tot Lilica Frăţiman: Rezultatele se observă în funcţie de complicaţia cazului şi de tipul afecţiunii pe care o tratăm. Am văzut copii cu autism care de la o şedinţă la alta şi-au schimbat comportamentele. Dacă veneau ţipând şi refuzând orice fel de contact cu persoanele din jur şi cu realitatea, i-am văzut pe cal, zâmbind şi mângâind calul în următoarele 30 minute. Rezultatele stabile se văd după câteva săptămâni de terapie, în care se fac două-trei şedinţe pe săptămână.”

O şedinţă de hipoterapie durează între 30 minute şi o oră, în funcţie de starea pacientului şi de dorinţa lui de a colabora. Asociaţiile de profil luptă pentru introducerea hipoterapiei ca metodă de terapie adjuvantă în psihoterapia unor afecţiuni şi îşi propun şi introducerea în sistemul naţional de psihoterapie a unui curs de psihoterapie cu cai.