Copiii instituţionalizaţi din România

n România mai sunt peste 200 de instituţii de protectie a copilului cu câteva zeci de mii de copii, adolescenţi şi tineri are nu au pe nimeni şi nimic al lor.

Adaugă ca sursă preferată în Google

România Internațional, 03.06.2015, 11:11

In
România mai sunt peste 200 de instituţii de protectie a copilului cu câteva
zeci de mii de copii, adolescenţi şi tineri are nu au pe nimeni şi
nimic al lor. Anual sunt cheltuite milioane de euro pentru finanţarea
acestor centre, iar dacă se pune problema adopţiilor, acestea pot dura şi
câţiva ani, timp care trece în defavoarea copiilor. Mulţi copii au ajuns în
aceste centre din cauza politicii demografice din perioada comunistă, alţii au
fost abandonaţi prin maternităţi sau sunt găsiţi pe străzi. Cert este că,
odată ieşiţi din plasament, pentru mulţi începe decăderea, pentru că nu au nici
o direcţie în viaţă. Alţii au mers mai departe şi au lansat o provocare
neaşteptată pentru societatea românească. Au pus bazele Asociaţiei
Adulţilor din Casele de Copii – Federeii prin care cer investigarea
abuzurilor din fostele orfelinate din ultimele cinci decenii. Preşedintele
acestei asociaţii esteDaniel Rucăreanu care a trecut prin două case de copii, dar a
supravieţuit sistemului. Are 37 de ani, a terminat o facultate şi doreşte
să-i ajute pe copiii abandonaţi: Consider că numărul
persoanelor care au trecut prin asemenea instituţii este foarte mare şi nu au o
voce care să-i reprezinte. Avem câteva obiective. Primul vizează recuperarea
memoriei instituţiilor de ocrotire. Până acum n-a existat un astfel de
demers pentru crearea unui muzeu al instituţiilor de ocrotire, de
gândirea unor volume cu povestile celor care au trecut printr-o astfel de
experienţă. De asemenea, dorim crearea unei reţele a adulţilor, care au trecut
prin instituţiile de ocrotire, să devină parteneri pentru autorităţile
publice cu responsabilităti în protejarea copiilor separaţi de părinţi.

Efectele
instituţionalizării sunt devastatoare, îşi aminteşte
Daniel Rucăreanu: Existenţa
într-o astfel de instituţie de tip mamut nu era deloc uşoară. Mai ales că toţi
cei care ajungeau acolo intrau cu o traumă puternică cauzată de abandon,
de ruptura de familie. In timp, căpătai alte traume: trauma lipsei de
afecţiune, traumele instituţionalizării, care sunt şi ele foarte apăsătoare şi
de care foarte mulţi dintre cei care au crescut şi trăiesc în astfel de
instituţii nu reuşesc să scape. Eu am stat 7 ani în aceste
instituţii: una în Ploieşti şi alta în Buşteni. Norocul meu a fost că, atunci
când eram destul de mic, pe la 8-9 ani, am cunoscut o familie de oameni
din Buftea, oameni în vârstă, care s-au ataşat de mine şi care m-au ghidat în
viaţă. Nu m-au înfiat. Mă luau în timpul vacanţelor la ei şi aşa am reuşit
să scap de instituţie, dar şi de eşec în viaţă. Foarte puţini din acesti copii
reuşesc să termine un liceu şi apoi o facultate. Procentul este undeva la
2-3%… N-am cunoscut-o decât pe mama. Pe tata, niciodată. Am ajuns victima
abuzurilor din mediul familial. Inainte de a ajunge într-o instituţie de
ocrotire, am stat pe stradă o bună perioadă de timp.

Potrivit
obiectivelor cuprinse în Strategia privind drepturile copiilor pe perioada
2014-2020, România trebuie să-şi închidă vechile centrele de plasament şi
să găsească soluţii pentru reintegrarea copiilor în familie. Fundaţia Hope and
Homes for Children Romania (HHC) este prezentă în România din anul 2000 şi
de atunci oferă speranţă celor mai trişti copiii din lume – orfani,
abandonaţi sau vulnerabili – ajutându-i să crească în cadrul unei familii şi în
siguranţa unui cămin.Otto Sestak, managerul programelor de formareale Fundaţiei Hope and Homes for Children Romania: După
revoluţie, comunitatea atât cea din România, cât şi cea internaţională a
început să vadă dimensiunea problemei copiilor instituţionalizaţi
şi cumplita situaţie în care ei trăiau. Au fost făcute publice primele
imagini în reportaje televizate cu copiii din instituţiile de la vremea
respectivă. Reforma sistemului de servicii pentru copii, cei care nu se mai
află cu părintii lor, este una care a început undeva în 1996 în România.
Reforma asta este mai complexă decât înlocuirea instituţiilor de tip vechi cu
case de tip familial. De fapt, este vorba de schimbarea de paradigmă de
servicii sociale, schimbarea de tip de ofertă disponibilă pentru copii. Ce se
întâmpla înainte? Inainte, pentru orice situaţie de risc, pentru orice problemă
care apărea în familie cu copilul, cu părinţii, soluţia disponibilă si oferită
de către autorităţi era separarea copilului de familie şi plasarea lui într-un
centru de plasament. Multă lume credea că cei peste 100 de mii de copii ai
României, care se aflau în instituţii, la începutul anilor 2000, sunt orfani.
Realitatea era că undeva între 80 şi 90 la sută dintre copiii care se aflau în
aceste instituţii aveau părinţi. Nu erau orfani. Doar că nu exista nici o
soluţie coerentă pentru ei, la ora respectivă, să rămână alături de familia
lor.

Din
anul 2000, de când Fundaţia HHC lucrează în România, peste 6000
de copiii au fost scoşi din instituţii, 21 de mii de copii au fost salvaţi de
la abandon, iar 47 de instituţii au fost închise pentru totdeauna. În
total, 30 de mii de copii se bucură acum de un trai mai bun: unii au fost
ajutaţi să se reintegreze în familiile naturale sau au fost plasaţi în cadrul
familiilor de asistenţi maternali, iar pentru alţii au fost construite case
de tip familial. Otto Sestak: Viziunea nostră este că fiecare copil merită o casă şi o familie. Noi vrem
să oferim o casă şi o familie fiecărui copil, nu vrem să le construim case de
tip familial, pentru că atunci nu schimbăm esenţial tipul de îngrijire. Vrem să
ducem copiii cât mai aproape de familii şi de un mediu de îngrijire de tip
familial. Asta vom face închizând instituţiile de tip vechi, iar apoi
dezvoltând servicii ancorate în comunitate şi orientate către sprijinul
familiei. Intr-adevar, o parte din activitatea noastră se refera şi
la construcţia acestor case de tip familial. Acestea oferă o alternativă
temporară copiilor care nu se mai pot întoarce într-o familie. Pe de altă
parte, sunt copii pentru care familia este nepotrivită, este toxică. Sunt
familii care abuzează copii. Sunt copii care au nevoie de îngrijiri
specializate vreme lungă. Atunci, pentru ei este util să aibă un set de
servicii rezidenţiale mici. Aceste servicii rezidenţiale sunt gândite ca o
soluţie temporară, orientate spre rezolvarea unei probleme, astfel încât
copilul să se poată întoarce în familia naturală sau într-o altă familie
ca sa aibă grijă de el.

Fundaţia HHC se implică şi
în integrarea socială a tinerilor care părăresc sistemul de protecţie. Pînă în
prezent, 456 de tineri au fost ajutaţi de fundaţie să-şi găsească un rost în
viaţă.