Adolescenţii, o categorie specială în şcoli

De multă vreme, şcoala nu mai este văzută ca o instituţie unde copiii şi tinerii merg doar ca să-şi însuşească anumite cunoştinţe.

Christine Leșcu, 22.02.2017, 10:22

De multă vreme, şcoala
nu mai este văzută ca o instituţie unde copiii şi tinerii merg doar ca să-şi
însuşească anumite cunoştinţe. În ultimii ani se vorbeşte şi în România de
capacitatea şcolii de a stimula anumite abilităţi şi deprinderi. Iar, încă şi
mai recent, de rolul ei în dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Inteligenţa
emoţională se manifestă prin anumite abilităţi non-cognitive, abilităţi care
merită ca sistemul educaţional să le aloce un loc la fel de important ca şi
celor cognitive. Aceasta este concluzia unui studiu elaborat de Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în colaborare cu Asociaţia ROI şi Institutul de
Ştiinţe ale Educaţiei, cu sprijinul UNICEF. Cum sunt definite aceste abilităţi,
aflăm acum de la Eduard Petrescu, membru în cadrul biroului UNICEF din România: Ele sunt definite, pe
scurt, drept acele abilităţi care nu pot fi măsurate prin nici un test standard
de inteligenţă sau de alte teste de cunoştinţe. Relevante, pentru sistemul
educaţional, sunt cele legate de o dimensiune personală. Mă refer la modul în
care ca persoană reuşeşti să te raportezi la sine, reuşeşti să-ţi controlezi
sau să-ţi îndrepţi anumite tipuri de comportament, îţi găseşti motivaţia sau
îţi foloseşti creativitatea. Există şi o dimensiune socială şi comunitară. E
vorba de abilităţile legate de relaţionare sau de apartenenţă la un anumit tip
de grup. Sunt şi abilităţi civice în care intervine şi capacitatea de a
participa la un proiect sau la un proces decizional.

Datorită dimensiunii lor
individuale, dar şi a celei sociale, abilităţile non-cognitive sunt esenţiale
pentru dezvoltarea armonioasă a persoanei şi trebuie încurajate, mai ales, la
vârsta adolescenţei, perioada de formare a caracterului. De aceea, studiul
despre aceste abilităţi s-a axat pe adolescenţi, după cum aflăm de la Simona
David-Crisbăşan, reprezentanta asociaţiei ROI: În perioada adolescenţei, se întâmplă
următorul lucru: abilităţile fizice şi mentale se dezvoltă la fel de mult ca în
cazul adulţilor, în timp ce partea emoţională rămâne puţin în urmă. Tocmai de
aceea există această probabilitate ca adolescentul să ia tot felul de decizii
riscante în această perioadă. Aceste abilităţi socio-emoţionale au mai multe
dimensiuni. Unele dintre ele ţin de dezvoltarea personală, de motivaţie, de
disciplină, de perseverenţă, de încredere în sine, de iniţiativă. Apoi, tot
aici se regăseşte şi partea care ţine de comunicarea cu ceilalţi, relaţionarea
interpersonală, rezilienţa, rezistenţa la stress, cum ne înţelegem şi cum ne
exprimăm emoţiile. Mai este şi partea de implicare civică: angajarea în diverse
proiecte comunitare şi apartenenţa la comunitate.

Cercetătorii au
observat că, în societatea românească, abilităţile non-cognitive sunt
dezvoltate doar prin activităţi extra-şcolare sau prin cele organizate de
insitituţiile de învăţământ în cadrul săptămânii Şcoala altfel. Chiar
adolescenţii se regăsesc mai mult în cadrul proiectelor de voluntariat decât în
cadrul cursurilor propriu-zise. Potrivit cercetătorilor, explicaţia constă în
faptul că sistemul educaţional din România este bazat, în continuare, doar pe
transmiterea unor cunoştinţe. Cum ar putea şcoala să stimuleze abilităţile
non-cognitive şi cum ar ajuta acestea, la rândul lor, performanţele şcolare,
aflăm tot de la Simona David-Crisbăşan: La şcoală, dacă s-ar
pune accent şi pe aceste abilităţi, nu doar pe cele cognitive sau pe
performanţele şcolare aşa cum se întâmplă azi în sistemul educaţional… Se
pune un accent mai mic pe comunicare, relaţii personale sau pe motivaţie, deşi,
culmea, toată lumea observă că adolescenţii nu sunt foarte motivaţi sau sunt
dezinteresaţi de şcoală. Asta e din cauză că nu se simt implicaţi în proces.
Pentru adolescenţi, e foarte important ca ei să se simtă implicaţi şi să
participe la procesul educaţional. În perioada şcolii primare, se pune
accent pe partea de relaţionare, căci există un singur învăţător care are grijă
de copii timp de patru ani,. Recent, o dată cu schimbarea programei, este
prezentă, încă din clasele mici, şi partea de dezvoltare personală, chiar dacă
nu într-o măsură prea mare. Dar din clasa a cincea, la gimnaziu şi la liceu,
copilul se simte exclus. Nu mai este timp şi spaţiu suficient pentru implicarea
lor şi de aici, apare dezinteresul şi demotivarea.

Abilităţile
non-cognitive nu sunt importante doar pentru creşterea motivării pentru studiu,
ci şi, în general, pentru dezvoltarea ulterioară a tinerilor, dezvoltare spre
care trebuie să se orienteze şi şcoala, consideră reprezentantul UNICEF, Eduard
Petrescu: Sistemul clasic
de învăţământ, cel care funcţionează acum în România, a fost gândit probabil
pentru o altă perioadă. El trebuie să ţină cont şi de accelerarea dezvoltării
societăţii în ansamblul ei, la nivel informaţional, la nivel de comunicare, la
nivel de relaţionare şi la faptul că toate aceste aspecte influenţează şi piaţa
muncii. Până la urmă, pregătirea şcolară a unui tânăr trebuie să aibă ca
finalitate capacitatea tânărului de a se integra în viaţa socială şi
profesională. Trebuie să vedem cum, stimulând abilităţile non-cognitive, putem
să ajutăm tânărul să se adapteze mai bine şi să răspundă provocărilor curente.

Mai
întâi, profesorii înşişi trebuie şcoliţi pentru a şti cum să stimuleze aceste
aptitudini în elevii lor. Apoi, programele şcolare trebuie regândite pentru a
incorpora această dimensiune. Cum momentan este dezbătută noua curriculă pentru
gimnaziu, experţii consideră că aptitudinile non-cognitive se pot dezvolta, mai
ales, prin anumite metode de predare şi prin încurajarea lucrului în echipă.